Petrecerile de altădată de la Techirghiol

Publicat de Aurel Băjenaru, 20 Noembrie 2025
Timp de citire: 7 minute

Astăzi, „răsfoind” internetul, am nimerit întâmplător peste un fragment dintr-o ședință a Consiliului Local al Techirghiolului. Se discuta acordarea titlului de „Cetățean de onoare al orașului” domnului Prodan Niță, un virtuoz al viorii, fost șef de orchestră al ansamblului turistic Nunta Zamfirei din Eforie Nord.

Titlul i-a fost, în cele din urmă, acordat, nu fără o mică divergență de principii.

Cu această ocazie am aflat și despre turneele sale din străinătate, dintre care cel mai exotic s-a desfășurat în Almaty, Kazahstan — loc de unde și eu păstrez amintiri foarte frumoase.

M-am bucurat pentru venerabilul virtuoz de 82 de ani și pentru această recunoaștere târzie a artei lui.

Bucuria mi-a trezit însă și o nostalgie adâncă: aceea a timpurilor trecute, ca și a concertului său privat, la una dintre petrecerile câmpenești pe care le organizam odinioară, în vacanțele de vară, la revenirea mea la Techirghiol. Așa că am început să caut spontan fotografiile, desuete ca tehnică, dar neprețuite ca memorie, făcute cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, în anii de început ai epocii digitale.

Privindu-le, mi-am amintit de mulți dintre cei dragi, astăzi dispăruți, și așa m-am hotărât să povestesc despre aceste „petreceri câmpenești” — o adevărată filozofie de viață la Techirghiol.

Mica grădină de la câmp, pe care tata mi-o arătase cândva cu o mândrie pe care n-am s-o uit, era un petic de pământ recuperat după desființarea CAP-ului. Fusese al bunicului, al tatălui său — pământuri pe care le arase cu caii și le îngrijise el însuși ca băiat. La început nu era acolo decât o întindere verde, ușor ondulată, o câmpie blândă, cu un bordei, cu o cușcă de câine și, alături, una dintre movilele scitice care străjuiesc de milenii aceste locuri. O movilă legendară, cum numai Dobrogea știe să păstreze.

Ani mai târziu, acel colț de pământ s-a prefăcut într-o mică grădină a paradisului, cu o căsuță din al cărei balcon se zărea marea, undeva în depărtare, ca un vis albastru.

Am iubit grădina aceasta din prima clipă. Acolo găseam o liniște profundă, o pace care hrănea ființa și dădea eului un sens desăvârșit. Într-o zi liniștită de vară, sub pomii umbrosi și vița de vie, printre flori și câmpurile verzi ce se întindeau în jur, cu briza marină încă simțită din balcon, simțeam că trecutul și prezentul se îmbrățișează, că toate durerile lumii se topesc în lumina acelei simplități.

Și ce este mai curios, locul acela îmi dădea senzația că am timp, că sunt stăpânul timpului și voi avea acest timp să fac tot ce-mi propuneam.

Plecat de ani buni de acasă, hotărâsem ca măcar o dată pe vară să îi adun pe toți: rude, prieteni, vecini. Să petrecem o zi împreună, fără motiv anume, să mâncăm și să bem, să cântăm și să dansăm, să ne reamintim ce înseamnă bucuria firească de a fi împreună.

Era modul meu de a dărui fără să cer nimic în schimb — căci așa înțelegeam eu adevărata prietenie: o întâlnire între suflete, nu un schimb de oferte.

Erau încă vremuri marcate de privațiunile fostei societăți socialiste, iar eu încercam să prefigurez un alt viitor: mai deschis, mai luminos, mai lipsit de griji, aici, la Techirghiol. Poate am greșit; poate am fost privit în familie ca fiul risipitor, cel care nu respectă banii și nu știe să umble cu „valori”. Numai că valorile mele erau acolo, în zâmbetele oamenilor și în clipa aceea de libertate, când totul părea posibil.

Munceam un an întreg pentru vacanțele mele la mare, pentru fanteziile mele, dar știam că banii se fac din nou, ma simțeam tânăr și fără alte obligații. Dar, încetul cu încetul, capitalismul adevărat, cu toate atracțiile și dependențele lui, avea să sosească și la Techirghiol. Consumerismul eliberat după o viață de restricții începea să-și facă loc, discret, dar sigur.

Și așa am simțit, într-o zi, că nu mai am ce să ofer nou cu acea sărbătoare anuală. Nu-mi pare rău: am păstrat amintiri fabuloase, iar poate și unii dintre invitații de atunci le poartă încă în suflet.

De un singur lucru regret: că n-am mai ajuns să organizez o astfel de petrecere pentru copiii mei, crescuți într-o altă cultură, pentru ca ei să simtă, fie și o dată, cum se petrecea odinioară la Techirghiol.

Dar mulți dintre cei de atunci au disparut, multe obiceiuri s-au pierdut, iar ceva din dinamismul dar și liniștea acelei lumi s-a estompat încet, ca un ecou. Numai movilele scitice mai stau drepte în jur — senine, tăcute, imuabile — și probabil vor mai dăinui încă o mie de ani.

°°°