Povestea satului Mulciova – umbre și lumini din Dobrogea uitată

Publicat de Aurel Băjenaru, 26 Octombrie 2025
Timp de citire: 5 minute

Dincolo de drumul care duce spre Adamclisi, acolo unde asfaltul se pierde printre bălării și tăcerea devine stăpână, se ascunde un sat pe care puțini îl mai știu: Abrud, fostul Mulciova otoman. Un sat cu o sosea care nu mai duce nicăieri, doar pana la ruinele fostului sat alaturat, dar care odinioară lega oameni, destine și credințe.

Când am ajuns acolo, mi s-a părut că timpul s-a oprit. Casele vechi, sprijinite în cârje de lemn, geamurile oarbe care privesc spre câmpul gol, vântul care suflă peste cimitirele înverzite de uitare. N-am știut atunci cât de adânci sunt rădăcinile acestui loc și câtă istorie otomană, tătară și românească s-au țesut în țărâna lui.

Acolo s-a născut Lutfi Aslan, tatăl lui Fari, un tătar din vechea Mulciova, cioban și om cu suflet blând. Într-o fotografie veche, îngălbenită, apare cu măgarul fiului său – „singura poză cu el”, spune Fari, zâmbind amar. „Mi-a făcut copilăria mai frumoasă…”, adaugă. Alături, fluierul lung de lemn, cavalul, nelipsitul tovarăș al tatălui, stă ca un simbol al lumii care a fost. „Tata cânta balade vechi tătărești”, își amintește Fari. „Venite din Crimeea odată cu strămoșii noștri. Cântece de bejenie, triste…”. E ca și cum vântul Dobrogei ar fi purtat și azi acele melodii, amestecându-le cu ecoul unei lumi care nu mai e.

Familia Aslan venise demult din sudul muntos al Crimeei. Străbunicul Aslan adusese cu el povești, limba tătară și credința musulmană. Din generație în generație, au rămas aici, în Mulciova, printre turcii din sat și printre românii veniți mai târziu, ardeleni aduși de Regele Carol I, care le-a dat pământ și speranță.

Dar viața avea să se schimbe. După război, lumea veche s-a frânt sub greutatea unei alte epoci — cea socialistă. Țăranii au pierdut pământurile, oile, libertatea. „Societatea nouă ne-a luat tot și nu prea ne-a dat nimic în schimb”, spune Fari, cu o tristețe tăcută.

Prin anii ’60, tătarii au început să plece. S-au mutat spre orașe, spre Techirghiol, Constanța, sau mai departe, unde aveau rude. Satul s-a golit încet, ca o fântână care seacă. Din cele două sute de case tătărești, au mai rămas doar ziduri. Astăzi, mai trăiesc în Abrud abia o sută de suflete.

Și totuși, satul nu și-a pierdut cu totul glasul. Cișmeaua mică, construită în 1837, mai curge și azi, după ce a fost restaurată. De acolo, pe vremuri, se adăpau oameni și animale, iar copiii alergau cu gălețile prin praf. „În copilăria mea”, povestește Fari, „tătarii luau apă dintr-o fântână săpată chiar de ei, adâncă de 30 de metri. Turcii și creștinii mergeau la cișmele. Fiecare avea locul lui, dar toți se întâlneau la apă.” Poate acolo, la fântână, satul era cel mai viu — locul unde diferențele se topeau în praful cald al verii.

Pe dealul din spate, după cișmea, se află cel mai vechi cimitir musulman, locul de odihnă al celor care au întemeiat satul. Mai bine de o mie de morminte, cu pietre inscripționate în arabă, acoperite de mușchi și iarbă. Ultima înmormântare s-a făcut în 1963 — Suliman Mustafa, născut în 1885. De atunci, tăcerea e stăpână acolo.

Vântul bate printre pietrele vechi, iar printre ele se aude parcă un fluier subțire, un caval care cântă o melodie tătărească pierdută. Când Fari vorbește despre acele vremuri, vocea i se îmblânzește: „Am avut doi prieteni buni în copilărie: câinele și măgarul. Mă gândesc mereu la ei.”

Poate pentru că, în amintirea lor, trăiește toată inocența unei lumi simple — lumea Mulciovei, care a fost și nu mai este.

Astăzi, Abrudul e doar un nume pe o hartă. Dar pentru cei ca Fari, el rămâne un dor viu, o rădăcină adâncă în pământul Dobrogei.

Iar când vântul suflă peste cișmea, peste geamia veche și peste câmpurile pustii, parcă se mai aude, din depărtare, cântecul unui caval tătăresc, ducând cu el sufletul unui sat uitat.