Povestea Șerifei din Techirghiol și a aurului ei

Publicat de Aurel Băjenaru, 3 Octombrie 2026
Timp de citire: 8 minute

Despre aurul turcilor din Dobrogea s-au spus, de-a lungul timpului, o mulțime de povești. Unele au rămas doar povești, altele însă au avut în spatele lor fapte adevărate, căldări pline cu aur îngropate sub podeaua de lut, bani ascunși în grădini, bijuterii zidite în case sau ascunse în locuri pe care numai cei care le-au pus acolo le mai știau.

Povestea bătrânei Șerife din Techirghiol mi-a fost spusă în vara aceasta de un om care a cunoscut vremurile și oamenii despre care vorbește. O poveste de acum multe zeci de ani, pe care, ascultând-o, am simțit că mă întorc în copilărie, în lumea poveștilor orientale pe care le citeam atunci și în care aurul călătorea dintr-un loc în altul, ascuns în cele mai neașteptate lucruri.

Pe bătrâna Șerife mi-am amintit-o din negura timpului. O vedeam când eram copil, prin Techirghiol. Era o bătrânică tătăroaică, aplecată mult de mijloc, care mergea încet, sprijinindu-se într-un toiag de lemn. Privea mai mereu în jos. Avea un picior mai scurt, iar când obosea și se oprea, își sprijinea piciorul de toiag și, pentru câteva clipe, reușea să se îndrepte puțin.

Nu știam nimic despre ea. Pentru mine era doar una dintre bătrânele tătăroaice pe care le vedeam atunci prin oraș, venind de jos, din cartierul tătăresc, parte dintr-o lume care astăzi aproape că a dispărut. Aveam să aflu, peste mai bine de jumătate de secol, că în spatele acelei femei gârbovite se ascundea o mică poveste orientală.

Șerife avusese de dus în viață nu numai povara bătrâneții, ci și a betesugului cu care trăise. Și, cu toate acestea, se pare că își găsise un fel al ei de a se descurca în viaţă.

Avea o soră, Arzie, căsătorită cu Setisleam. Pe Setisleam îl cunoscuse și povestitorul meu. Mergea uneori la el acasă pentru mici munci: să vopsească stâlpii de lemn ai pridvorului sau masa a cărei tăblie era împodobită cu versuri din Coran, pe care trebuia să le împrospăteze cu vopsea albă.

Pentru munca lui primea mici atenții, dulciuri și năut turcesc de la Istanbul, o delicatesă în acele vremuri.

În comunitatea aceea, oamenii erau înrudiți între ei într-un fel sau altul. Casele, familiile și poveștile se legau unele de altele. Iar Setisleam avea și el ceva aparte. Se spune că avea talpa bocancului de aproape jumătate de metru. Dar povestea noastră nu este despre bocancii lui Setisleam. Este despre Șerife. Și despre aur.

Drumurile Șerifei la Istanbul

Pentru comunitatea turco-tătară din Techirghiol, drumurile la Istanbul nu erau ceva neobișnuit. Șerife însă mergea mai des decât alții. Poate că tocmai înfățișarea ei, bătrânețea și betesugul pe care îl purta cu ea îi făceau pe cei care controlau trecerea frontierei să aibă încredere în ea. De fiecare dată primea permisiunea să plece. Și pleca. Cu toiagul ei. Cu mersul ei greu. Cu trupul aplecat înainte. Numai că la Istanbul Șerife nu mergea nici pentru negoț, nici pentru rude și nici pentru vreun mare câștig de pe urma muncii sale. Se așeza, mai toată ziua, în fața celebrei Hagia Sofia.

Vechea mare biserică bizantină a Constantinopolului devenise moschee, iar în jurul ei treceau oameni din toate părțile. Șerife nu cerșea. Asta este partea care face povestea și mai curioasă. Stătea acolo.
Atât.
Iar oamenii se opreau lângă ea. Unii schimbau câteva vorbe cu bătrâna. Aflau că venea din România, dintr-un vechi ținut otoman al Dobrogei, dintr-o comunitate tătărească așezată acolo de generații.
Și, după ce vorbeau cu ea, îi lăsau bani. Puțin câte puțin.
Un ban de la unul, altul de la altul. Zi după zi.

Șerife nu cerea, dar oamenii îi dădeau. Poate din milă. Poate din respect. Poate pentru că bătrâna venită de departe, aplecată asupra toiagului ei, le amintea de o lume pe care și ei o purtau undeva în memorie. Iar Șerife strângea banii. Apoi mergea în bazarul din Istanbul. Acolo cumpăra aur. Bijuterii. Aurul despre care se spunea că putea fi găsit acolo mai ieftin decât în alte părți ale Balcanilor.

Și cu aurul cumpărat se întorcea la Techirghiol. Așa, drum după drum. Istanbul. Hagia Sofia. Bazar. Aur. Apoi Techirghiol. Și din nou. Poate că nimeni nu știa cu adevărat cât aur trecea prin mâinile ei. Dar, într-o comunitate în care oamenii se cunoșteau și se înrudiseră între ei de generații, lucrurile rareori rămâneau cu adevărat ascunse. Rudele bănuiau. Poate unii știau. Poate doar Șerife știa totul.

Aurul care a dispărut

Au trecut anii. Șerife a îmbătrânit și mai mult. Arzie și Setisleam au îmbătrânit și ei. Apoi, ca întotdeauna, oamenii au început să dispară. Când s-au stins cu toții, în familie a rămas însă o întrebare. Unde este aurul? Pentru că se știa sau se bănuia că Șerife adusese aur de la Istanbul. Și dacă era aur, trebuia să fie undeva. Au început căutările. În casă. Sub podeaua de lut. În grădină. În grajduri. În locurile în care, de-a lungul vremii, oamenii își ascunseseră economiile și tezaurele. S-a căutat peste tot. S-au ridicat lucruri. S-au răscolit locuri. S-au făcut presupuneri. Dar aurul nu apărea. Parcă îl înghițise pământul. Anii au trecut.

Și povestea aurului lui Șerife a început să semene cu toate celelalte povești despre aurul turcesc din Dobrogea: se știa că a existat, se vorbea despre el, dar nimeni nu mai știa unde se află. Până într-o zi.

Baba Tinca

Într-o zi, mult mai târziu, o femeie bătrână, pe care în această poveste o voi numi Baba Tinca, s-a îmbătat. Și, poate tocmai pentru că vinul slăbește uneori zăvorul pe care oamenii îl pun peste lucrurile pe care le știu, i-a scăpat o vorbă. O vorbă scurtă. Aparent fără înțeles. Dar care avea să dezlege misterul de atâția ani. „Să le dea Dumnezeu liniște... la amândouă cu aurul lor.”

De la Baba Tinca s-a aflat, în cele din urmă, unde ajunsese aurul. Nu fusese îngropat în grădină. Nu fusese zidit în casă. Nu fusese ascuns în grajd.

Aurul fusese ascuns în plăpumile și pernele celor două tătăroaice. În locul cel mai banal cu putință. În lucrurile cu care oamenii dorm.

Familia, fără să știe ce se află în ele, dăruise la un moment dat plăpumile și pernele unei familii nevoiașe. Iar oamenii aceia, care primiseră lucrurile cu bucurie, aveau să descopere în ele ceva ce nimeni nu mai căuta acolo. Aur. Aurul Șerifei. Aurul venit de la Istanbul. Aurul adunat încet, zi după zi, în fața Hagiei Sofia, de o bătrână tătăroaică ce nu cerșea, dar căreia oamenii îi lăsau bani după ce schimbau câteva vorbe cu ea.

Așa s-a aflat, târziu, povestea. Și așa am aflat-o și eu. Peste mai bine de jumătate de secol după ce, copil fiind, o vedeam pe Șerife trecând încet prin Techirghiol, aplecată asupra toiagului ei, fără să știu cine era și fără să-mi treacă prin minte că femeia aceea gârbovită purta în urma ei o asemenea poveste. Astăzi, când mă gândesc la ea, imaginea copilăriei se amestecă în mintea mea cu povestea auzită acum.

O văd din nou pe bătrâna Șerife.
Aplecată.
Cu toiagul în mână.
Cu pasul ei greu.

°°°

Numele Șerifei are o semnificație istorică și religioasă deosebită în cultura islamică și turco-tătară.

Șerife este forma feminină a numelui masculin Șerif (în arabă Sharīf), care înseamnă „nobilă”, „cinstită”, „respectată” sau „de neam ales”.

În istoria islamică, titlul de Sharif (feminin Sharifa) era acordat descendenților direcți ai Profetului Mahomed (prin fiica sa, Fatima, și nepotul său, Hasan).

În limba turcă și tătară, cuvântul este folosit și ca adjectiv de venerație pentru lucruri sau locuri sfinte (de exemplu, Mekke-i Şerif – Meca cea Sfântă).

Atunci când este oferit unei fete, numele poartă dorința părinților ca aceasta să aibă un caracter nobil, o reputație curată și să fie respectată în comunitate.