Regina Maria, simbol al unei puteri străine de ocupație pentru bulgari

Publicat de Aurel Băjenaru, 23 Noembrie 2025
Timp de citire: 9 minute

Conducerea Muzeului de Istorie din Balcic și-a exprimat public nemulțumirea față de ceea ce numește „cultul” creat în jurul Reginei Maria la Castelul din Balcic.

Reprezentanții instituției susțin că, pentru bulgari, Regina Maria este „simbol al unei puteri străine de ocupație”. În același timp, muzeul critică și Centrul Cultural „Castelul” pentru promovarea accentuată a personalității Reginei Maria a României.

Balcicul are o istorie complexă în raport cu România: localitatea a aparținut Cadrilaterului, teritoriu anexat de România în 1913 și retrocedat Bulgariei în 1940. Cu toate aceste schimbări istorice, zona a continuat să fie o destinație de vacanță îndrăgită de români.

Domeniul Balcic — cunoscut și ca Palatul Reginei Maria — este un ansamblu arhitectural și peisagistic situat pe țărmul Mării Negre, în orașul Balcic. Acesta a fost reședința de vară a Reginei Maria, ridicată în anii 1920, după anexarea Cadrilaterului de către România.

În rândurile ce urmează, Regina Maria își evocă drumul spre aceste ținuturi fermecate și întâlnirea cu domeniul ce avea să-i cucerească pentru totdeauna sufletul. Ea zugrăvește această parte a Dobrogei de Sud în imagini vibrante, pline de culoare și mister, ca pe o provincie cu iz otoman, rămasă încă neatinsă de graba și neliniștea modernității. Descrierea ei are limpezimea și precizia unui reportaj de drum, dar și farmecul unui tablou viu, în care fiecare detaliu respiră poezie și nostalgie.

°°°

Cum am ajuns la Tenha-Juvah, de Regina României, Marie

Balcic! Coasta de Argint...

Intr’adevăr e bine supranumită. Faleze de culoare argint cenușiu, peisagiu de vis, iar în depărtare marea, misterioasă, albastră ca piruzeaua, învelită de brumă sau sclipitoare, în veci neodihnită, oftând în veci.. . marea.

Iți apare deodată, după o cale lungă prin câmpii searbede, fără de sfârșit. Totuși pământul acesta este roditor, cu tot aspectul lui monoton și fără nici o culoare. Fără pomi, fără semne de hotare decât câte un sat părăsit, din când în când o siluetă de om călare, la orizont, sau turme mari de oi pământii păzite de un păstor de culoarea lor și care în sălbăticia naturei aduce aminte de tablourile reprezentând Fiul rătăcitor mânând turma de porci... Satele compuse din căsuțe de piatră necioplită stau strânse în grupuri mărunte împrejurul unui puț central, cu acoperișuri plane și pitorești în posomoreala lor, dar triste, măturate de vânt, singuratice și pierdute. Și dintr’o dată, când te aștepți mai puțin, drumul se înfundă într’o vale adâncă, ce seamănă cu un gol gigantic tăiat în stâncile cenușii și albe, coborâș neașteptat și în dreptul privirilor mirate orizontul apare ca un miraj: întindere scânteietoare de culoare atât de ușoară, de aburită, că par’că n’ar fi realitate. Pe drumul cocoșat de pietre, automobilul geme ca o ființă vie suferindă, alunecând tot mai jos. La stânga un abis profund făr’de verdeață, alb-cenușiu, pare a se fi rupt acuma într’o convulsie, iar departe, atârnând ca niște cuiburi de rândunele sub falezele de cretă, satul Tatar se pitește, bordeie joase de argilă acoperite de paie, surprinzător de primitive. La dreapta, partea bulgărească a orașului, o mulțime de căsuțe de piatră cățărate de-alungul unui deal înalt și gol, cu poteci strâmte în scară, care-și fac drum nesfârșit printre zidurile ce separă fie-ce proprietate. Iar peste tot, fântâni turcești cu apă de izvor limpede, la care vin măgari plini de demnitate mânați de turci tot atât de demni, cu fesuri și turbane pe cap. Automobilul geme și ne zdruncină pe o stradă aproape tot așa de inegală ca drumul mare. Dar ce delicioase și ciudate case de lemn, ce grup de tătăroaice în șalvari de nuanțe șterse, albastru, galben, lila, venite să ia apă la fântâna în formă așa de delicată ! Căldările de cositor tremurând pe cumpăna purtată pe umeri, lucesc ca argintul în lumina soarelui. Fiecare atitudine a lor este un moment pictural, par vesele, fără griji, surâd cu dinți albi ca și cum timpul n’ar exista. Altele înalte, drepte ca niște statui, punându-și mâna pavăză, din pricina reverberațiunii, privesc jos în stradă pe cei cari trec. îndărătul puțului, rezemată de un zid înalt și misterios din dosul căruia un smochin își strecoară sfios ramurile, stă nemișcată o turcoaică în caftan negru, ținându-și cearceaful peste bărbie și gură. Și ea privește în stradă și te întrebi, văzând-o, cum îi va fi fața de sub voal.

Ce plin de farmec este totul ! Ce armonioasă silueta minaretului, profilată pe mare, albă ca zăpada pe albastrul apei, coloană mândră înălțându-se spre cer!

Și acele prăvălioare caraghioase, cu mărfurile atârnate afară sau răspândite chiar pe jos! Când trecem, Turcii salută cu gesturi solemne : mâna dusă la inimă, buze, la frunte. Nimeni nu pare să aibă ceva de făcut, soarele binecuvântează această liniștită toropeală și, dincolo de străzi lenevoase, marea lucește ca un covor minunat țesut din lumină.

Fusesem la Balcic odată, înainte de război, în grabă și păstrasem o amintire imprecisă. II descoperii din nou în Octombrie 1924, în tovărășia fiului meu Nicolae. Făceam Dobrogea în automobil — călătorie de descoperiri — după cum făcusem alte drumuri împreună, când era băiat mic la Iași și mă plimba în mașina lui, Bebe Peugeot, peste colinele lașilor. Râzând, îmi spusese: „Ca să-ți găsești drumul pe câmpiile Dobrogei trebuie să întrebuințezi compasul, ca pe mare".

După multe peripeții în toamna aceia uscată, sosirăm și la Balcic.

Cu toate că zilele se scurtau, era cald ca’n toiul verei, soarele aurind totul. Doi prieteni — pictori, entuziaști admiratori ai Balticului, ne arătară fiecare colț pitoresc și fără să ținem seamă de căldură, praf și pietrile colțuroase ale drumurilor, am urcat și coborât dintr’un cartier într’altul, admirând băile turcești, aruncând priviri în colibele tătărești, vizitând câte-va gospodării de seamă ale turcilor, gustând dulceață de trandafiri într’o casă bulgărească.

Niculae și cu mine eram din ce în ce mai încântați și mulțumirea noastră nu cunoscu margine când începurăm să ne cățărăm pe coasta mării, unde o serie de căsuțe de piatră păreau să păzească viile ce coborau aproape până pe plajă.

Uitând de oboseală ne grăbeam, atrași de un loc care-mi părea de departe o oază verde, care se rostogolea până’n mare. In fine ajunserăm după un urcuș zdravăn. Aici coasta era tăiată de o adâncitură strâmtă, pe fundul căreia o cascadă vorbăreață se prelungea în valuri spumoase de râu. Sălcii și plopi crescuseră în grupuri umbroase pe deasupra acestei ape, iar de-a-valma niște mori vechi turcești, nemaipomenit de atrăgătoare, se că- țărau pe coastă. Late, joase, cu acoperișurile trecând peste ziduri și făcute din țigla cilindrică, caracteristică acestei regiuni, cu roțile lor uriașe, schimbând în fum alb apa ce se rostogolea zgomotos în ele, n’ar putea fi închipuită construcție mai pitorească. Dincolo de mori, deasupra unui dărăpănat zid de piatră, un fel de terasă pe care creștea vița de vie ; la câțiva pași mai departe, o a doua terasă mai strâmbă și mai scurtă, în capătul căreia se înalță un gigantic plop, aplecat peste apă, irezistibil atras — par’că — de cântecul mării.

Rămăsei împietrită. Acest colț era fermecător! Și avusei senzația stranie de a-l fi căutat toată viața și de a-l fi găsit în sfârșit. Un loc de vis, păzit de acest bătrân, bătrân copac. Mă așezai la umbra lui și mă uitai și eu în apă, cum probabil privea și el mai bine de un secol. Tăcui mult timp. Farmecul acelei frumuseți pătrundea din ce în ce mai adânc în inima mea. Apoi întorcându-mă către Nicolae spusei: Oh! Nicky, locul ăsta trebuie să fie al Meu ! Simt că m’am întors la ceva care mi-a aparținut întotdeauna.

Și într’adevăr acest loc de vis deveni al meu. Pe el am construit o casă albă, modestă, cu acoperișul plat, în armonie cu atmosfera orientală dinprejur. Și am numit-o „Tenha-Juvah“, ceia ce înseamnă pe turcește: „Cuibul singuratec". Una peste alta, am construit grădini mici, în terasă, fiecare purtând numele unei ființe iubite: Mircea, Ferdinand, Carol, Elisabeta, Mignon, Nicolae, Ileana, Sandro, Mihai, Petru-Dușan, Helena, George; fiecare din grădinițele acestea pietruite, sunt pline de flori, grădini de amintiri, în care am semănat dragoste, visuri, nădejdi și chiar lacrimi . . . Aici vin când sunt obosită, ca să mă înprospătez cu vlagă, când viața mi se pare grea... Poarta mea este întotdeauna deschisă ca brațe pentru bună venire. Aici toți oaspeții căutători de frumusețe sunt primiți bucuros. Iar deasupra fântânei de apă rece, care curge sub terasa cea mai mare, au fost săpate aceste vorbe:

Pentru cei obosiți, odihnă
Pentru cei însetați, apă
Pace celor cu inima grea
Nădejde celor în preajma vieții.
Marie