Relegarea lui Ovidiu la Tomis

Publicat de Aurel Băjenaru, 24 Decembrie 2019
Timp de citire: 10 minute

Călătoria spre Tomis şi petrecerea lui în această cetate.

Edictul de relegare l-a surprins pe Ovidius în insula Elba, unde el se afla împreună cu amicul său Marcus Aurelius Cotta Maximus. Impăratul nu-i lăsase mult timp pentru pregătirile de călătorie. 

Numai cu anevoie Ovidius putu să înduplece pe soţia sa Fabia, ca să rămâie la Roma, spre a-l ajuta prin demersuri la diferitele personalităţi. Fiica sa ( dintr' o căsătorie anterioară) era departe în Libia cu soţul ei, care ocupa acolo un post înalt, fără a afla despre soarta tatălui ei. Despărţirea de familia sa şi de oraşul Roma i-a devenit nespus de grea şi prin cuvinte înduioşătoare poetul ni-o descrie în celebra elegie Trist. I, 3.

Dintre numeroşii săi prieteni numai puţini se înfăţişaseră pentru a lua rămas bun dela el, de teamă că ar putea da loc unor bănueli de complicitate. In  prima carte a Tristelor sale Ovidius ne relatează că în luna Decembrie a anului 8 d. Cr. se afla în largul Mării Adriatice. Din cauza unei groaznice furtuni Ovidius era să se înece. Vânturile abătură corabia sa spre Marea Ionică şi o întoarseră dela coasta ilirică la cea italică. Istmul Corintic l-a traversat cu trăsura. In portul dela Cenchreae poetul a găsit o corabie bine echipată, care îl aduse peste marea Egee la Ilium, de acolo la portul dela lmbros şi la Samotrache.

Pe aici el lasă corabia (probabil cu majoritatea bagajelor) să-şi continue drumul prin Helespont, ,Propontis, Bosfor, dealungul ţărmului vestic al Pontului până la Tomis. El însuşi trecu la Tempyra (pe coasta Traciei) cu o altă corabie spre a-şi continua călătoria (de încă 386 mile) pe jos cu începutul primăverii. Intemperiile climatului, drumurile neospitaliere şi atacurile banditeşti îi îngreunară călătoria.

„Suferinţele îndurate de mine" spune el „sunt prea mari pentru a putea fi crezute" Trist. l 5, 49. Totuşi corpul său slab a suportat toate ostenelile. Protectorul său, Sex. Pompeius, care pe atunci va fi fost legat al provinciei Moesia inferior, îngriji de siguranţa poetului, procurându-i fel de fel de înlesniri (Epist. ex . P. IV 5, 33). In sfârşit poetul a ajuns la Tomis, probabil în primăvara anului 9. 

Tomis, o veche colonie milesiană, avea pe atunci o populaţie mixtă de Greci, Geţi şi Sarmaţi. Majoritatea locuitorilor era formată de Geţi. Grecii erau supuşi imperiului Roman în mod direct, pe când barbarii se aflau sub ascultarea regelui traco-odrizic, vasal al împăratului. Oraşul era apărat spre uscat printr'un zid destul de slab şi printr'un castel. 

Zidul avea numai o singură poartă, care, după părerea marelui arheolog V. Pârvan, era situată acolo unde s'a aflat pe vremuri comandamentul corpului V de armată. Contrastul între capitala lumei şi Tomis, situat la marginea extremă a imperiului Roman, era prea mare pentru ca Ovidius să se fi putut simţi bine aci.

„Un copil al lumei, spune Ribbeck în a sa „Geschichte der Romischen Dichtung" (II 19.00 pag. 319)(Istoria liricii romane n.r.) născut pentru o viaţă tihnită şi lipsită de griji, răsfăţat de cerul blând al Italiei şi de natura strălucitoare ce oferea fanteziei sale creatoare imagini inepuizabile, legat cu toate fibrele inimei sale de frumoasa Romă prin toate înlesnirile unei bogăţii asigurate şi prin alese raporturi sociale, Ovidius se văzu transplantat într'o stepă pustie fără culturi şi arbori, care nu producea nici "struguri nici poame ; în schimb, ogoare slab cultivate, sau lăsate în părăginire, pe care numai pelinul amar creştea".

In timpul iernei, când Dunarea îngheţa, cetatea era ameninţată de năvălirile barbarilor cari roiau în jurul oraşului. Ei treceau Dunărea cu carele lor acoperite cu coviltire şi trase de boi. In ele se aflau femeile şi copiii lor, precum şi bagajele.

Barbarii vin ca păsări hrăpăreţe, jefuind şi pârjolind tot ce le iese în cale şi abia, bine văzuţi, se întorc repede, târând în captivitate pe bieţii locuitori cu mâinile legate la spate, cari aruncă o ultimă privire asupra gospodăriei lor transformate în scrum. 

In timpul sămănăturilor ţăranul trebuia să ţină cu o mână plugul, cu cealaltă sabia; iar păstorul, cântând din naiu, avea totdeauna pe cap un coif. Adeseaori barbarii asaltau cetatea asvârlind săgeţile lor înveninate peste ziduri. Atunci poetul nostru, care nu era deprins în ale milităriei, trebuia să alerge şi el, la semnul dat din turnul de observaţie, la zid sau la castel, pentru a lua parte la apărarea oraşului. Când primejdia era aproape, poetul nu putea să iasă prin poartă ca să se plimbe îngândurat înaintea zidului şi pe „nisipul galben" al plajei, fiind oprit de paza portii. 

Pe străzile oraşului se vedeau adeseaori escadrone de Geţi şi Sarmaţi călări cari, fiind trupe auxiliare ale armatei Romane, mergeau în răsboiu sau se întoarceau din el. Faţa lor era răsboinică şi cumplită, iar prin portul lor naţional, adevărate chipuri ale lui Marte. Băstinaşii purtau pantaloni largi, iar Grecii, cari vorbeau o limbă elină pocită şi amestecată cu cuvinte barbare, au adoptat şi ei portul barbar. lmbrăcămintea lor era făcută din piei cusute şi, în timpul iernei, abia faţa li se mai vedea, iar din bărbi atârnau ţurţuri de ghiaţă. Părul lor lung, ce cădea asupra umerilor, rămânea netuns. 

Poetul, intenţionând să înduioşeze pe prietenii săi dela Roma, asemăna pe băştinaşii locului cu lupii. Mai ales Sarmaţii nu cunoşteau legi şi judecăţi drepte; în locul judecăţilor aveau duelul judiciar, un obiceiu scitic despre care ne relatează şi Herodot.

Din aceste neamuri - spune Ovidius - nimeni nu ştie limba latină. ,,Aci eu sunt barbarul, pentru că nu sunt înţeles de nimeni". Deaceia Ovidius era nevoit, cel puţin la început, să se facă înţeles prin gesturi.

Ovidiu printre sciți, ulei pe hârtie de Eugène Delacroix (1862).

Iar mai pe urmă a deprins şi limba sarmatică şi mai ales cea getică.

Ovidius nu putea să se împace nici cu aerul, nici cu apa de baltă amestecată cu apa sărată. 

Se îmbolnăvi gravde friguri şi de pleurită; iar în oraş nu era nici un medic, care ar fi putut să-I îngrijească. Mâncărurile ce i se ofereau nu-i prieau. Dela sosirea sa, Ovidius suferia de insomnie. Slăbia necontenit; părul său negru se încărunţi şi obrajii, cari pe vremuri arătau o culoare sănătoasă, se îngălbeniră, iar pe faţă se iviră sbârcituri. Moartea nu-l îngrozea, ci numai închipuirea că, după învăţăturile lui Pitagora, împărtăşite şi de Geţi, adepţii lui Zamolxis, sufletul său îşi va continua traiul printre sufletele barbarilor.

Adeseori era să se sinucidă. Plângerile sale asupra locului şi asupra locuitorilor au exasperat şi pe Tomitani. S'a găsit cineva care a interpretat în mod răuvoitor plângerile lui Ovidius trimise la Roma. Din cauza muzei sale, poetul nostru era acuma să fie surghiunit pentru a doua oară din însuşi locul surghiunului. Ovidius se justifică într'o palinodie şi ne arată abia acuma cât de bine locuitorii oraşului s'au purtat faţă de el.

In baza unor decrete scrise pe tăbliţe cerate, nu numai oraşul Tomis, ci şi întreaga Pentapole, l-au scutit pe Ovidius de biruri, exprimându-se laude pentru meritele sale deosebite. Cu prilejul morţii lui Augustus şi al suirei pe tron a lui Tiberius, Ovidius compune o poezie elegiacă în limba getică, ce o recită într'o şezătoare Geţilor adunaţi, îmbrăcaţi in armura lor de paradă. Când Ovidius îşi rosti ultimul vers, se auzi un murmur îndelungat de aplauze şi un zângănit de tolbe. Astfel Ovidius a început să fie socotit ca poet naţional al Geţilor, cărora Ie-a transmis sentimente de dragoste către imperiul Roman şi către dinastie în limba lor naţională, apropiindu-se în poezia sa de concepţiile religioase ale Geţilor spre a putea fi înţeles de ei.

La serbările muzicale şi gimnastice aranjate de oraşele greceşti, poetul nostru, fiind cel mai cult om al acestor meleaguri, fu ales agonotet, preşedintele juriului. Cu altă ocazie fu împodobit cu o coroană sfântă. Cererea poetului adresată împăratului, nu mult după relegarea sa, prin care nu cerea iertarea, ci numai stabilirea unui loc de surghiun mai prielnic, a rămas zădarnică.

Nici scrisoarea adresată lui Coty, tânărul rege-poet al Tracilor, cu scopul de a-l determina la un demers în favoarea sa pe lângă împărat, nu pare să fi avut vre-un efect simţitor. Nici soţia sa nici prietenii săi nu îndrăzniră să facă demersurile necesare pe lângă împărat. lntr'o scrisoare se plânge de zăbovirea nevestei sale. 

[...]

Se ştie că Ovidius a încercat, în poeziile sale compuse în exil, să se linguşească, în afară de împărat şi pe lângă Livia şi fiul ei. Mai ales după moartea lui August a compus sus amintita poezie getica în onoarea divului August şi a lui Tiberius. Dar toate aceste sforţări de a câştiga bunăvoinţa lui Tiberius au rămas infructuoase. După suferinţe nespus de mari, îndurate într'un exil de aproape 8 ani, nenorocitul Publius Ovidius Naso a decedat în ziua de 1 Ianuarie 17 d. Cr., în aceiaşi zi ca şi Titus Livius.

N. B. Codex Amandinus al operei cronologice a lui Hieronymus pune moartea lui Ovidius în anul 2032 = 16 d. Cr., iar Oxoniensis Middlrhillensis şi Fuxensis în anul 17 d. Cr. Divergenţa se explică, probabil, prin faptul că Ovidius a murit în noaptea de 31 Decembrie, 16, spre dimineaţa zilei de 1 Ianuarie 17 d. Cr.,după cum reese din opera lui Caelius Rhodoginus, care mai spune că Ovidius a trăit 7 ani în Tomis, adică dela 9 până la sfârşitul anului 16 d. Cr. Că Fasti l 223-226 nu se referi la inaugurarea templului lui Janus făcută în Octombrie 17 d. Cr., o dovedeşte R. Ehwaldt în Bursians Jahresberichten, 43 (1885), pag. 148.

Analele Dobrogei, 1928

In imaginea de coperta Ovidiu în exil de Ion Theodorescu-Sion (1915).