Retragerea Aureliană și continuitatea daco-romană

Publicat de Aurel Băjenaru, 4 Octombrie 2025
Timp de citire: 4 minute

Retragerea aureliană din Dacia a fost determinată de un complex de factori care au slăbit atât provincia nord-dunăreană, cât și Imperiul Roman în ansamblu.

În primul rând, presiunea constantă a atacurilor barbare – carpi, goți și vandali – a transformat regiunea într-un teritoriu greu de apărat, mai ales că granița pe limesul dunărean devenise vulnerabilă.

În același timp, Imperiul se confrunta cu mari probleme interne: epidemii devastatoare, dintre care ciuma lui Ciprian și alte molime recurente, au redus dramatic populația și efectivele militare, în special în Moesia, provincie vecină, ceea ce a îngreunat aprovizionarea și apărarea trupelor.

Împăratul Aurelian a decis astfel să abandoneze Dacia Traiană și să reorganizeze apărarea pe linia naturală a Dunării, mai ușor de controlat. Pentru a nu pierde prestigiul simbolic al denumirii, el a creat la sud de fluviu o nouă provincie cu același nume, Dacia Aureliana, având capitala la Serdica (astăzi Sofia), care a devenit ulterior împărțită în Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis.

Migrarea populației din vechea Dacie spre sud a fost un proces de amploare, care probabil nu a implicat întreaga populație autohtonă, ci în special administrația romană, coloniștii și armata, estimările antice menționând aproximativ 50.000–60.000 de persoane relocate.

(Istoricii contemporani, pe baza analogiilor cu alte colonizări romane și a capacității logistice a imperiului, plasează migrarea între 50.000 și 60.000 de oameni, un număr rezonabil având în vedere densitatea populației urbane și militare din Dacia la momentul retragerii.)

Astfel, retragerea aureliană a reprezentat nu doar o măsură militară și strategică, ci și o reorganizare administrativă menită să conserve identitatea romană într-un spațiu mai sigur, în fața unui secol marcat de crize și invazii.

Ulterior Împăratul Constantin cel Mare (306–337) a desfășurat mai multe campanii la nord de Dunăre împotriva goților, carpilor și altor populații migratoare. Uneori este pomenit (în inscripții/cronici) cu titluri de tipul “Dacicus Maximus”, ceea ce arată că încă se vorbea despre „Dacia” ca teritoriu simbolic, chiar dacă oficial nu mai era provincie romană.

Deci istoria vechii Dacii, cel puțin în secolul care a urmat retragerii aureliene, era bine cunoscută și documentată în Imperiu. Cu toate acestea, nicaieri nu se face referire la vreo societate daco-română ulterioară: nimic — o tăcere care a durat sute de ani, până la apariția corifeilor Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai. ( „Tocmai de s-ar fi căsătorit sau mestecat dintr-înşii cu muieri dace, totuşi romani ar fi rămas, iar nu alt neam s-ar fi făcut cu aceia” - Petru Maior)

Timotei Cipariu (1805–1887), filolog și istoric, influențat de Școala Ardeleană, a fost unul dintre adepții latinismului și ai ortografiei etimologice, fapt pentru care a propus folosirea predilectă a cuvintelor de origine latină și evitarea cuvintelor de origine nelatină.

În lucrările sale despre limba română, Cipariu a susținut ideea că limba română s-a format pe baza continuității populației romane în Dacia, și nu prin migrații din sud, așa cum susțineau istoricii austrieci Sulzer, Eder, Engel sau Roesler.

Această idee a fost preluată și dezvoltată de Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838–1907), care a argumentat că românii se trag direct din daco-romani, insistând pe continuitatea lingvistică și culturală chiar după retragerea romană din secolul III.

Teoria a fost apoi consolidată prin interpretări alambicate ale istoriei și puținelor urme arheologice, de către Nicolae Iorga și urmașii săi.

Totuși, după secole de tăcere, apariția primelor însemnări despre vlahi – mai întâi la sud de Dunăre, ca urmași ai romanilor de limbă latină amestecați cu slavi și avari, iar mai târziu și pe teritoriul României de astăzi – reprezintă mărturii care susțin o cu totul altă teorie.