Romani vs Romei - Constantin al VII-lea Porfirogenetul citat de Adolf Armbruster

Publicat de Aurel Băjenaru, 26 Septembrie 2024
Timp de citire: 4 minute

Iată că am găsit în sfârșit confirmat, cu ajutorul cititorilor, un amănunt deosebit de interesant al teoriei mele despre etnogeneza românească. Aici se simte deosebirea dintre un istoric care ar fi trebuit să cunoască multe din aceste amănunte din scrieri vechi și un jurnalist. Multe din dovezile de care am nevoie împreună cu scrierile originale în care au apărut, eu trebuie să le caut cu multă trudă, pe când un istoric, este meseria lui, ar trebui pe multe să le știe.

Dar istoricul mai are o problemă, aceste cunoștinte ar trebui să știe să le și interpreteze și aici cei mai mulți aleg calea bătătorită.

Sunt uimit să aflu că și alti "români" ca Adolf Armbruster (1941– 2001), de fapt un sas din împrejurimile Sibiului emigrat în Germania la începutul anilor 1980, s-au ocupat de "Romanitatea Românilor", piatra de bază a teoriei mele despre adevărata origine a Românilor. Cartea scrisa și apărută în anii 1977 într-o ediție franceză, a fost interzisă de regimul de la București.

În paranteza fie spus, Armbruster a murit în 2001 la 60 de ani ca un "adevărat român", "la volanul BMW-ului său cu număr de München, aflat pe serpentinele românești de la Văleni, a încercat să ocolească un biciclist într-un moment fals", scrie foaia românească "Siebenbürgische Zeitung".

Iată mai jos fragmentul din cartea sa care-mi dă confirmarea celor afirmate de mine în articolul "Biserica Românilor", referitor la prima mențiune a romanilor latini, viitori Vlahi, în scrierile bizantine.

° ° °

PRIMELE MĂRTURII ASUPRA CONŞTIINŢEI ROMANITĂŢII LA ROMÂNI

Abandonând pe valachus - nume care sub un înveliş necesită o exegeză specială pentru a se valorifica semnificaţia semantică revelatoare pentru originea latină a poporului român - ne îndreptăm privirea asupra scrierilor ce afirmă răspicat originea romană a poporului şi limbii române.

La începutul acestor mărturii se află împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959). Pe la mijlocul veacului al X-lea, savantul împărat îşi redactează scrierile sale de bază De cerimoniis, De thematibus şi De administrando imperio. Ocupându-se, în treacăt, de aşezarea slavilor în Balcani şi de evenimentele şi procesele organice declanşate de aceasta, Constantin al VII-lea înfăţişează în De administrando imperio deosebit de bine întrepătrunderea lumii paleo-slave cu cea proto-românească, venind parcă să confirme teoria „pânzelor de populaţie.”

Vorbind de această populaţie - protoromânească pentru perioada narată, dar mai mult românească pentru momentul redactării scrierii - Constantin al VII-lea îi aplică un termen, surprinzător pentru un autor bizantin şi încă împărat, anume acela de romani (Ρω άνοι), în vreme ce pentru bizantini el foloseştendenumirea de romei (Ρω αvoi).19 Faptul e surprinzător pentru că din împrejurări anterioare (Carol cel Mare) şi ulterioare (Otto cel Mare) lui Constantin al VII-lea cunoaştemgravitatea implicaţiilor politice ale folosirii acestui termen pentru realităţi nebizantine.

Evident, împăratul bizantin nu poate ignora pretenţia imperiului pe care îl conduce de a fi singurul moştenitor al Imperiului roman. Orice încercare din afara Bizanţului de a uzurpa această succesiune adoptând numele Romei nu putea fi tolerată şi n-a fost acceptată teoretic niciodată de către bizantini; concesiile făcute occidentalilor în această direcţie pun întotdeauna în evidenţă caracterul de inferioritate politică al titlurilor lor „romane” în raport cu poziţia eminentă a împăraţilor bizantini.

Şi totuşi Constantin al VII-lea îi numeşte romani pe aceşti coloni de origine romană.

Din capul locului trebuie să facem o rectificare şi o precizare: Constantin al VII-lea afirmă că ei ar fi urmaşi ai unor locuitori colonizaţi de către împăraţii romani (îndeosebi de Diocletian): „ei se numesc romani şi acest nume l-au păstrat pînă astăzi. Aflăm deci că aceşti urmaşi ai colonizării romane îşi zic romani şi că li se mai zicea romani în vremea lui Constantin al VII-lea; împăratul, deci, nu face altceva decât să reproducă cele spuse de ei sau despre ei. Din punctul de vedere al concepţiei imperiale romane privind hegemonia universală a Imperiului Bizantin, această afirmaţie e surprinzătoare în opera unui bizantin, dacă ţinem seama de reacţiile violente stârnite la Bizanţ de utilizarea termenului de roman de către occidentali.

[...]

ADOLF ARMBRUSTER
ROMANITATEA ROMÂNILOR
ISTORIA UNEI IDEI