Românii de Sud

Publicat de Aurel Băjenaru, 2 Noembrie 2024
Timp de citire: 12 minute

Iata ca in urma cu mai bine de un secol istoria adevarata a romanilor se cunostea prea bine, unde erau ei pana la infiintarea Vlahiilor romanesti. Erau prea bine cunoscuti Vlahii de la sud de Dunare inca la venirea serbilor. in vremea cand istoriografilor romani le lipsesc cei 1000 de ani de istorie a teritoriului vechii Dacii.

Victor Lazăr (1869-1935), profesor, bibliotecar, scriitor și ziarist român ne face o prezentare amanuntita a acestora.

° ° °

Românii de Sud

Legăturile României cu Orientul au fost până în veacul abia trecut foarte strânse, căci erau politice, culturale şi economice. Pornind pe calea europenizării, România a căutat să se desbrace tot mai mult de formele orientale, cari îşi îmbrăcau viaţa, şi astăzi nu-i prea sună bine Românului, când îşi vede ţara socotită între statele "balcanice". Cä e bună sau nu tendinţa de-a ne lăpăda cu totul de Orientul apropiat, va dovedi viitorul. Un fapt e însă cert: pe lângă legăturile vechi, acum şterse aproape cu totul, s'a mai ţesut devre-o cincizeci de ani una nouă, care, fiind vorba de sânge, va fi de sig'ir mai durabilă. E vorba de fraţii noştri Români. Armâni, cum îşi zic cei mai mulţi, cari locuesc în număr nu neînsemnat prin Turcia şi Grecia, mai puţini în Bulgaria şi Serbia.

Românii aceştia sunt pentru noi o descoperire relativ nouă. De mult au urmat şi ei pilda Grecilor, Bulgarilor şi Albanezilor, aceştia din urmă fraţi de ai noştri, după un părinte, luând drumul „Vlahiei", pentr. a-şi croi o existenţă mai bună. Cultura grecească, stăpânind atunci întreaga Peninsulă Balcanică, toţi din aceste ţinuturi cu oarecare cultură, o luaseră delà dascăli greci sau grecisaţi, aşa că şi ei treceau drept Greci. Intre familiile boiereşti şi mai ales de ţârcovnici din România mulţi vor fi de origine aromânească, cu toate că părinţii lor erau consideraţi ca Greci.

Cei dintâi Români delà noi, cari au atras atenţiunea fraţilor din nordul Dunărei asupra acestei ramuri de popor românesc, au fost: Ionescu delà Brad şi poetul Bolintineanu pe cari exilul de după 1848 îi dusese prin Epir şi prin Tesalia.

Sub Cuza s'a deşteptat interesul pentru ei,manifestându-se prin o ajutorare în bani, ca să-şi înfiinţeze şcoli. Subvenţia aceasta a crescut tot mai mult, şcoalele şi bisericele româneşti s'au înmulţit în Turcia, ideia naţională a prins tot mai multă rădăcină, ei înşişi s'au afirmat tot mai mult. E deci nevoie să tie cunoscuţi în cercuri cât mai largi, şi cum „FoaiaNoastră" tocmai ţinteşte a apropia pe Românii răsleţiţi sub atâtea stăpâniri, ea se grăbeşte, ca încă acum la început să dea, pe scurt, cititorilor să-i o parte din amănuntele, care să-i facă iubiţi de Românii din stânga Dunărei.

Ramura aceasta românească a fost cunoscută la scriitorii bizantini mai ales, sub numele de Vlahi, pe care-l păstrează Grecii şi azi. In batjocură le mai zic şi Cuţo-Vlahi. Slavii îi numesc Ţinţari, Vlaşi, Turcii le zic Olah şi Ullah. Ei înşişi se numesc Armâni. Fărşeroţii — un grup deosebit al lor, care mai duc şi astăzi o viaţă asămănătoare celei a Mocanilor noştri — îşi zic Armâni şi Rumâni. Cei din Tinutul Megleniei, unde trăiesc cu Slavi împreuna, îşi zic Vlaşi.

înainte de invasiunea Slavilor, Românii din dreapta Dunărei ocupau un teritor cu mult mai mare, decât e cel de astăzi. Epirul, Macedonia şi Grecia erau, după invasiunea slavă, pline de Români, tot aşa Dalmaţia, Bosnia, Herţegovina şi o parte din Croaţia şi Slavonia. Croaţii numesc pe Sârbi şi astăzi Vlahi. In Albania de sud era principatul Muzachia locuit de Români, ca şi astăzi, Epirul şi Tesalia sânt numite la cronicarii francezi din timpul crucişatelor Valahia. Nordul insulei Euboea încă se numia Valahia mare. In Peloponez era baronia le fiè des Valaques. In Macedonia partea din sudul rîului Bistriţa şi la Nord pe lângă Prizdren şi în Şardal se numiau sârbeşte Zerulia Vlaşca, adică ţara românească. In Tracia şi Bulgaria răsbătuseră până la Marea-Neagră, Astăzi, teritorul ocupat de Românii de sud, e mai mic, ei sânt risipiţi. în insule mai mici sau mai mari, prin Macedonia, Epir, Albania şi Nordul Greciei. Grupuri compacte sânt la Bitolia (Monastir) şi jur, ţinutul Caraferiei şi al Megleniei, apoi munţii Pindului, în Turcia şi Grecia. In Bulgaria se mai găsesc resturi în munţii delà vest. în Serbia în cei delà sud. Pretutindeni însă, în Turcia, Grecia, Bulgaria, Serbia şi Bosnia — de România nici că mai amintim — îi găsim răspândiţi prin oraşe şi cbiar sate, unde fac pe comercianţii si cárciumarii, precum şi pe meseriaşii harnici.

Numărul lor e greu de fixat. Duşmanii îi reduc la minim — în privinţa aceasta excelează Grecii, cari vor să-i treacă drept Greci - alţii le exagerează numărul. In Turcia vor ii vre-o jumătate de milion, pe când numărul !or total, trebuie să fie de cei puţin un milion. In partea cea mai mare din ei nu e încă deşteptată conştiinţa naţională, ceeace e de a se atribui influenţei de veacuri a bisericei greceşti, care le-a infiltrat ideia necreştinească, că lui Dumnezeu i-se pot adresa rugăciunile numai în limba grecească. Toţi însă se mărturisesc cu mândrie a fi Români.

Aromânii au fost totdeauna cunoscuţi ca un popor viteaz. In evul mediu, împăratul bisantin tremura când auzia de expediţiile lor, mai ales pe timpul fraţilor Asani, împăraţi ai împărăţiei româno-bulgarc. Istoricii bizantini povestesc un caz, când un comandant suprem al oştirii bizantine a preferat să meargă la închisoare, decât să plece contra Românilor. Beniamin de Tudella, care a călătorit în evul mediu prin Peninsula Balcanică, spune că un împărat singur nu-i poate supune. Grecia a fost liberată când cu revoluţia delà 1821, nu prin Greci, cari se mulţumiau să primească banii trimişi de fileleni, ci prin Aromâni şi Albanezii creştini. Dintre căpitanii cetelor de insurgenţi Români de pe timpul acela s'a distins Dimu şi Meleti, cari au cucerit Atena. Diacu, care a bătut pe Turci la Livadia, Cionga, şi alţii.

Coteti din Meţova (Aminciu) a ajuns ministru - preşedinte în Grecia, mai târziu ministru plenipotenţiar în Paris. Fie Român naţionalist, fie grecoman, cum se numesc cei înjugaţi încă la ideia pangrecească, el totdeauna e mândru, că e Român. De aceea a aşa de rar cazul, ca o româncă să se mărite după Grec — de Bulgar nici vorbă — sau un Român să ia grecoaică. Frumoasă e la ei iubirea dintre părinţi şi copii, fraţi şi surori. Am cunoscut băieţi, cari munciau pentru o plată de nimic, numai ca să poată face rost de-o zestre pentru o soră de-a lui. Ori cât de îndepărtaţi ar fi de patrie, ei nu-şi uită de ai lor şi le trimit, pe lângă scrisori duioase, şi partea cea mai mare din câştigul făcut în străinătate. Armânul e religios, chiar bigot. Ţine cu deosebită tărie la tot ce-i prescrie biserica ortodoxă. Faptul însă că serviciile bisericeşti, le face într'o limbă străină, a avut drept urmare în prea multe părţi biruinţa formalismului religios asupra vieţii cu adevărat religioasă. Să sperăm, că introducerea limbii române în biserică va contribui Ia aprofundarea vieţii religioase.

Mai liberali sânt în privinţa religioasă Armânii mohamedani, căci sânt şi de aceştia în Nanta, ţinutul Megleniei, în număr de câteva mii. Şi aceştia au însă o frumoasă conştiinţă românească şi vorbesc limba românească mai curat decât Românii creştini din Meglenia. De o deosebită hărnicie sânt femeile, vrednice surori ale româncelor din Carpaţi. Şi ţăranca armână e pururea cu lucrul în mână fie acasă, fie pe drum, unde o vezi cu furca în brâu sau împletind ciorapi. Chilimurile —covoarele ţesute de ele sânt de o frumuseţe cum rar se găseşte. Ceeace trebuie să ridice însă femeia armână mult în ochii noştri, e faptul, că ea e păstrătoare limbei şi obiceiurilor române strămoşeşti, pe cari bărbatul, trăind între atâtea popoare străine, e adeseori ispitit să le părăsească.

Armânul e inteligent. Bulgarul zice despre el cà s'a născut cu trei zile înaintea dracului.

Dovadă despre inteligenţa lor avem şi în faptul, că mulţi Armâni au ajuns să câştige averi mari, alţii au ajuns la poziţiuni înalte in Ungaria (Şaguna, Deak. Gojdu. Mocioni), Bulgaria, Serbia şi România. Satele lor, cari merită mai curînd numele de oraşe, sânt aşezate amfiteatralic la poalele munţilor. Casele sânt toate din material solid, cu multe încăperi, toate pline cu mobilier, haine şi de-ale mâncării. Nicăiri nu găseşte călătorul un adăpost mai bun, mai curat, mai frumos, ca în casa Armânului. O parte dintre Români călătoreşte {şi acum cu turmele de oi delà munte la câmpie, fiecare ceată fiind condusă de cel mai bogat şi mai cu minte dintre ei, numit celnic. Aceştia nu au locuinţe stabile, ci numai colibi provizorii. Dar şi fărşeroţii — aşa se numesc -- au început să întemeieze sau sate proprii, sau să stabilesc în alte sate mai vechi româneşti, unii şi printre Albanezi. Caracteristica îmbrăcămintei Armânului e albeaţa, cum e de altmintreli şi la noi. Toată îmbrăcămintea e făcută de harnicile Armâne. In Istoria evului mediu apare Românul ca păstor, de aceea mult timp Vlah era sinonim cu păstor. Viaţa aceasta era explicabilă, când ne gândim câte torente de barbari s'au revărsat peste Peninsula Balcanică, unde numai munţii mai ofereau un adăpost sigur. Mult timp creşterea oilor a format ocupaţiunea de predilecţie a Armânului, până când a început să se ocupe cu comerciul, unde s'a dovedit excelenţi, după cum arată nenumărate exemple la noi, în Bulgaria, Turcia, Serbia, Grecia, Austro-Ungaria şi Egipt. Mulţi sunt meseriaşi, mai ales croitori, zidari, cazangii. Un renume şi-au putut câştiga argintarii armâni, ale căror lucrări frumoase am avut prilej să le admirăm la expoziţia din 1906. Plugari sunt Români din Meglen şi Muzachia mai ales. Limba lor e limba românească, care nu se deosebeşte de limba noastră, literară aşa de mult, cum se deosebeşte d. e. un dialect german de nord de limba literară germană. Sânt unele schimbări de sunete, d, e. în loc de ce, ei zic mai mult ţe, ţi, înaintea cuvintelor începătoare cu r prin un a d. e. arăde (râde), arşine (ruşine), arău (rău), Armăn (Român) ş. a. Pe a îl prefac uneori în u : fumelia (familie) suturat (săturat) ş. a. In limba lor au pătruns şi multe vorbe străine, greceşti şi turceşti, pe toate le-au supus însă regulelor de flexiune românească cum am făcut şi noi cu străinismele din limba noastră. In schimb însă au păstrat vorbe de origine latină, pe cari ni le-am pierdut, cum e d. e. mesu (luna de treizeci de zile), vinghiţi lat. viginti, douăzeci), hiavră (febris, friguri) ş. a. Se găsesc Ia ei vorbe, pe cari le auzi de obiceiu prin Transilvania, cum sânt tină (noroiu), guşă (gât), vale (gârlă), coardă (sabie), adet (obiceiu), aliu (usturoiu), jeb (buzunar) ş. a.

Obiceiurile delà naştere, nuntă înmormântare şi cele delà sărbătorile poporale se aseamănă aşa de mult cu ale noastre, încât totul contribuie a dovedi, că sântem un popor, pe care numai viforele timpurilor vitrege l-a despărţit, cum e astăzi. Şi dacă o apropiere geografică nu mai e posibilă, rămâne de veci aproprierea de sânge şi de aspiraţiuni culturale, cari uoele sânt pentru tot neamul românesc.

,F. Noastră". Victor Lazăr.

Tribuna poporului, 22 ianuarie 1911

° ° °

În imagine aromâni care dansează o horă, în "corlu", în cerc deschis

Ceea ce mi-a sărit în ochi, neliniștitor, la o ultimă privire a imaginii atașate, este de departe, asemănarea izbitoare a fesului otoman purtat de aromâni cu "clopurile" maramureșenilor. Nu vreau să trag nici o concluzie de aici.

Fesul din postav roșu a fost importat din Maroc de către otomani (1337), ajungând până în Veneția după cucerirea Constantinopolului. în 1828 a devenit obligatoriu pentru funcționarii din imperiu înlocuind turbanul. Kemal Atatürk a interzis fesul în instituțiile publice din Turcia în 1925, inlocuindu-l cu pălăriile europene.