Cover Image

Românii între Dunăre şi Mare

Publicat de Aurel Băjenaru, 9 Iulie 2019
Timpul de lecturare: 8 minute

De la sfărâmarea împărăţiei romane, până la cucerirea turcilor.

In vreme ce deoparte şi de alta a Carpaţilor, ici-colo românii îşi întemeiază mici ţărişoare conduse de voevozi pentru a ţine piept ungurilor şi tătarilor năvălitori, cei dintre Dunăre şi Mare fac la fel ; fie pentru a se apăra de popoarele prădalnice ce se scurgeau de la miază-noapte pe aici, fie de împăraţii Greci (bizantini), din Constantinopol (Bizanţ) cari stăpâniau mai toate  cetăţile până la gurile Dunării şi Marea Neagră. 

Prin veacul al 8-lea sunt pomeniţi voevozii : Tatul care stăpânea pe la Silistra, Socea, pe unde vine Isaccea de azi, Solomon, Seslav, în altă parte şi alţii. Fiindcă împăraţii din Bizanţ cereau dijmă din grâul şi meiul locuitorilor acestor ţărişoare, Tatul de la Silistra se împotriveşte. însuşi împăratul Alexie vine cu oaste să înmoae cerbicia nesupusului. Tatul trecu Dunărea după ajutor. Bizantinii fură bătuţi şi împăratul fugi ruşinos de la cetatea Dârstorul (aşa se numea Silistra pe atunci).

Dar românii dintre Dunăre şi Mare, sunt pomeniţi de scriitorii vremii încă după anii 1000 (în veacul XI-lea) cu numirea de  vlahi său valahi. împăratul din Bizanţ de prin anii 1166 porni o oaste asupra ungurilor abia veniţi din Asia. Această oaste trecu Dunărea prin Dobrogea de azi. Scriitorul care însoţea pe împărat să însemne întâmplările, scrie că în armata bizantină au venit «o mare mulţime de vlahi (români) din părţile de lângă Marea Neagră, de care se zice că sunt urmaşi ai vechilor colonişti din Italia».

Călugări călători, cărturari greci din Constantinopol, scriitori cari însoţiau cavalerii cruciaţi spre Locurile Sfinte, pomenesc cu toţii de românii (vlahii) din dreapta Dunării, de la Mare şi până 'n munţii Balcani. Delà gurile Dunării spre miazăzi către Constantinopol ţara se numia Vlahia Albă sau numai Vlahia.spre deosebire de Bulgaria. Călugărul Rubruguis, care a străbătut prin 1253, o numeşte Vlahia lui Asan, fiindcă era stăpânită de familia vitejilor români Asan.

Erau trei fraţi : Petru, Asan şi cel mai mic Ioniţă. Un scriitor din armata cruciaţilor călători, scrie despre ei: «In cea mai mare parte a Bulgariei, precum şi către Dunăre unde se varsă în Mare (adică în Dobrogea stăpânia un român Colo-Petru (adică Petru cel viteaz) şi fratele său Crasian (adică Asan) împreună cu supuşii lor români». Ca să ţie piept împăraţilor greci din Bizanţ, fraţii Asan şi-au unit Vlahia românilor cu Bulgaria bulgarilor, într'o singură ţară sub cârma lor şi întitulându-se «Rege al românilor (vlahilor) şi al bulgarilor». 

Intr'o  luptă avută cu bizantinii, comandantul oştirii grece, cade sol în mâinile lui Asan. Acesta «se rugă de Asan, grăindu'i în limba lui (fiindcă cunoştea limba vlahilor) să aibă milă de el şi să 'l lase liber» scrie istoricul bizantin al acestor întâmplări.

 Alt istoric grec, care ştie despre existenţa vlahilor între Dunăre şi Mare, cârmuiţi de voevozi, este o femee învăţată (Ana Comnena) care scrie că fiind împăratul în tabără mai jos de Varna, iată «soseşte în timpul nopţii unul Bădilă —o căpteenie a vlahilor, care'l vesteşte că (barbarii) cumanii au trecut Dunărea».

După anii 1300 era pe la Cavarna un şef, un voevod cu numele de Balica (nume ca al lui se întâlneşte des şi azi pe la noi) ; că era român, o spune şi cel mai mare istoric al bulgarilor Zirecek.  Fiind certuri Ia Constantinopol pentru scaunul împărătesc, împărăteasa Ana cere ajutor de la voevodul Balica. Acesta trimite 1000 de soldaţi conduşi de doi fraţi Teodor şi Dobrotici. Aceştia izbutesc să potolească răscoala şi Dobrotici e tocmit cu leafă ca general al oştirii împărăteşti; se căsătoreşte cu o femee din familia împărătească şi capătă titlul de despot (voevod) al unor cetăţi lângă Mare, pe care le cârmueşte în numele împăratului. De la o vreme se face stăpân singur peste cetăţile bizantine dealungul Mării-Negre până la Chilia, el aşezându-şi locuinţa în poziţia cea mai tare de la capul Caliacra, unde era o puternică cetate bizantină închisă de trei părţi cu mare (ruinile se văd şi azi). 

Zadarnic a venit împăratul cu oaste să 'l supue că n'a putut : se închidea în cetatea de la Caliacra. De ce neam va fi fost acest Dobrotici de la al cărui nume se trage numirea provinciei de Dobrogea? Fost-a bulgar ori român? se întreabă unii istorici. Dobrotici înseamnă fiul lui Dobrotă şi ca el mai avem şi alte nume asemănătoare în româneşte (Başotă, Calotă, Gesoiă etc.).

într'o istorie a Bulgariei scrisă în franţuzeşte e numit «Dobrotici valahul». Ţara lui Dobrotici nu avea hotar, dar se ştie că se întindea cam dealungul oraşelor-porturi la Mare ; şi fiul său Ivancă n'a putut-o ţine. Acesta a trimis doi soli la Constantinopol ca să se înţeleagă cu nişte corăbieri italieni, foarte vestiţi pe atunci, pentru a se asigura de sprijinul lor. Solii lui Ivanco era Costa şi Ciolpan, — acesta din urmă de bună seamă că era român de al nostru.

Despre românii din nordul Dobrogii, ca şi cei din stânga Dunării din acea vreme, de prin veacul ll-lea începând, ştim că aveau un fel de reşedinţă cu episcopia la Vicina pe Dunăre. Unde va fi fost Vicina ? La Macin? Isaccea ? Niculiţel ? Tulcea ? Nu ştim. Barbarii năvălitori au nimicit-o fără urmă. De aici de la Vicina, Alexandru Basarab al Munteniei, mută pe episcop la Curtea-de-Argeş, ridicându 'l la rangul de mitropolit al Ţării Româneşti şi asta ne face să credem că şi această parte era sub ascultarea domnilor Munteniei, cari 'şi întinseseră hotarul până 'n «părţile tătăreşti». Curând pe la 1388 stăpânirea Dobrogei de azi trece sub Mircea cel Mare.

Impăraţii din Constantinopol, din pricina certurilor pentru tron şi a luptelor cu turcii, cari poticisiră împărăţia, nu mai puteau trimite soldaţi şi corăbii în cetăţile porturi de la Dunăre şi Mare.  Călcând pe urmele strămoşilor, ori poate chemat de românii din dreapta Dunării , căpitanii lui Mircea Voevod se aşezară aici, întinzând hotarul Munteniei până la Mare. 

Mircea cel Mare se întitula : «stăpân (despot) al ţărilor lui Dobrotici», «stăpân pe amândouă malurile Dunării până la Marea cea mare şi Domn al cetăţii Silistra». In zilele lui, Bulgaria fu supusă şi prefăcută in ţară turcească. Sultanii năzuiau să ocupe toate cetăţile de la Dunăre şi Mare. Căpitanii lui Mircea ţinură piept câtăva vreme. După anii 1400 nu mai era nici o stăpânire românească nici bizantină, în Dobrogea Ienicerii ajunseră până la gurile Dunării. Curând sultanul ridică o cetate de pază aproape de aceste guri, la Ienisala mai sus de Babadag (se vede şi astăzi zidurile) şi alta la Isaccea. 

Iată istoria pe scurt a Dobrogii de la sfărâmarea împărăţiei romane până la cucerirea turcilor. Cu toate că pe aici a fost un fel de drum de trecere al popoarelor năvălitoare spre miază-zi, românii n'au pierit. Cărţile de istorie îi pomenesc mereu. Conduşi de ѵоеѵоzіі lor, fie că plătiau tribut bizantinilor ori barbarilor vremelnici, ori cu bulgarii uniţi, ori trăiau în legătură cu românii din stânga Dunării, destul că s'au păstrat în cursul vremurilor, după cunoscuta vorbă: «Apa trece pietrele rămân», care zugrăveşte pe deplin trecutul neamului românesc. 

Ap. D. Culea 

Cultura Poporului,  4 NOEMBRIE 1928

 

In imagine cetatea Capidava aflata pe malul Dunarii, acolo unde in anul 1967 s-a gasit pe un vas de lut, prima inscriptie a unui nume româneasc. Inscriptia desi este facuta cu litere grecesti, alcatuieste numele Petre, avand forma specifică limbii române și nu pe cel al slavonei sau al celei grecești si dateaza din secolul X.

 

twitter sharing button twitter sharing button linkedin sharing button

Vizitatori astazi

30
Techirghiol
19.07.2019 04:38
Actual: 17° C
Viteza vantului: 1,23 m/s