Romanitatea Românilor

Publicat de Aurel Băjenaru, 9 Februarie 2025
Timp de citire: 17 minute

Noi de la Rîm ne tragem.

O spune primul cronicar roman al carei opere s-au pastrat in parte pana la noi, Grigore Ureche, in jurul anului 1640. Acesta demonstrează latinitatea limbii romane cu exemple și vede necesitatea ca românii să aibă și o istorie a lor, cum au alte popoare. Astfel de la el avem "Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă", „ca sî nu se înece ... anii cei trecuți“ motivand dorinta să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“.

Dimitrie Cantemir, poet, muzician, literal, istoric şi filosof este una dintre cele mai mari personalităţi ale timpului său şi, probabil, una din cele mai mari ale lumii, ne lasa o a doua marturie despre romanitatea poporului român. "Hronic al Vechimei Romano- Moldovlahilor" scrisă între anii 1719 și 1722, este cea dintâi istorie a Românilori — prima care a descifrat în Romanitatea noastră apsul tradiţiei politice romane, singura care a văzut în poporul românesc descendenţa unică a Romei.

Asta intr-o vreme in care izvoarele istorice erau putine si disparate, imprastiate in toate colturile lumii.

Astazi o putem spune insa fara nici o indoiala ca Românii sunt singurii urmasi ai romanilor care își numesc țara, poporul și limba după Roma antică. Mândria față de măreția Romei se pare ca a dominat orice conștiință specială regională sau națională a poporului român.

Vlahii rămași în Balcani care au fost numiți vlahi, cutzovalahi, morlaci, țînțari etc. de celelalte popoare, ei înșiși s-au numit și se numesc de asemenea români (aromâni).

Termenul de valah a fost întotdeauna un nume străin (exonim): valahii se referă la ei înșiși cu nume derivate din latinescul Romanus ( roman), de exemplu ca Român (pl. Români), Rumân (pl. Rumâni). ), Rumâr (pl. Rumâri), Rămăn (pl. Rămăni) sau Armãn/Macedonarmãn (pl. Armãnji/Macedonarmãnji).

Deci termenul de Vlah a fost folosit numai de straini in contextul romanesc, de straini si de voievozi slavi ai romanilor, pana acestia au fost de asemenea romanizati. Vezi articolul anterior : VLAHII, CLASĂ SOCIALĂ ÎN VOEVODATELE ROMÂNEȘTI.

° ° °

ROMÂNII DELA MIAZĂ-ZI

de GEORGE MURNU

Marea romanitate balcanică ce înflorise timp de mai multe secole după introducerea creştinismului şi crease o a doua Italie romană din cele două Moesii sau Dacia aureliană — Bulgaria şi Serbia de astăzi — împreună cu Illyricum şi cu Dacia lui Traian, dispare istoriceşte fiind încercuită de puhoiul barbarilor, din care iperboreii (veniti din nord n.m.) Slavi, venind din stepe şi roind de peste Dunăre inundă (în secolele V şi VI) o mare parte din suprafeţele joase ale Peninsulei cotropind însuşi Peloponezul (sudul Greciei n.m.) şi transformându­-l într'o Slavinie.

Această aşa de extensivă aluviune slavă, amorfă şi anorganică şi deci uşor asimilabilă, a avut în partea nordică o zodie mai fericită: venirea hoardei turanice dela Volga, Bulgarii, care, cucerind Moesia şi Macedonia au dat naştere (pela 700 după Chr.) unui stat care a salvat pe Slavii respectivi si a contopit în decurs de două secole cuceritori şi supuşi cu compensaţii reciproce, Bulgarii adoptând graiul Slavinilor, iar aceştia onorându­-se cu numele de Bulgari.

Pe când coloniştii transplantaţi în Elada («slavizată toată» după o celebră atestare bizantină) nefiind popor răsboinic şi alcătuitor de stat, au fost în cele din urmă răsfiraţi sau absorbiţi de Greci, după o susţinută reacţie înarmată a Bizanţului.

In acest interval romanitatea noastră călită în cele mai grele protivnicii ale soartei, stărue în adăposturi muntoase nordice ca un bloc de rezistenţă rasială impermeabilă, dar totuşi uşor adaptabilă în mediul barbar. In prima perioadă ea se strecoară instinctiv coherentă şi conştientă, pe tăcute şi în aşteptare de zile ma i bune, nu sub jugul ipotetic bulgaro­slav, ci cum se verifică din datele şi faptele întâmplate ulterior paralel cu ei, în largă autonomie feudală (datorită recunoscutei lor valori militare) şi deaceea în strânsă şi necontenită solidaritate dictată reciproc de porunci inexorabile şi în primul rând a luptei pe viaţă şi pe moarte cu unul şi acelaş adversar comun Bizanţul.

Timp de mai multe secole de eclipsă, această ereditate romană şi­a conservat caracterul şi fondul ei ereditar, grosso modo intact în noua cristalizare a limbei (vocabular, formă, structură) evoluând normal îh tranziţia ei definitivă dela faza latină până Ia cea românească sau valahă şi constituind astfel o naţiune romanică bine distinctă şi caracterizată printr'o incisiv imprimată influenţă periferică slavă şi tangenţial albaneză şi greacă.

Unitatea aceasta de nume etnic, de limbă, de datini, de fizionomie lăuntrică şi din afară, cu care se cristalizează în generalitatea lor Românii dela prima lor înfăţişare în istorie până în ziua de astăzi, presupune cu necesitate stringentă unitatea lor geografică pentru perioada de formaţiune a românismului. Concluzia cea mai obiectiv plauzibilă e astăzi numai una : că originea balcanică nu e admisibilă decât în neîntreruptă legătură, mai apropiată sau mai depărtată, după timpuri şi nevoi, de masele carpatine, temeiul şi focarul de radiare a românismului.

Ceeace reiese pozitiv concludent şi 'revocabil este că, în decursul secolului al IX­lea şi X­lea şi, îndeosebi, după prăbuşirea domniei Bulgarilor din prima fază (700—1018), poporul român din plinătate format şi răspândit multă vreme peste toate lanţurile de munţi peninsulari, dar mai concentrat, aproape simultan, apare în trei mari grupări derivate din acelaş spaţiu central şi descălecate dealungul celor trei masivi: Carpaţii, Balcanii şi Pindul cu ramificaţiile sau anexele lor. Artera Dunărei, caşi spatiile intermediare, n'au fost desigur o stavila pentru contactul secular dintre ele prin­ mijlocirea populaţiei transhumante a nomadismului românesc care fluctua mai totdeauna, cel puţin până la intercalarea Turcilor, între Carpaţi şi ţările balcanice. Aşa se explic ă relativ puţina diferenţiare fundamentală a celor trei dialecte care s'au accentuat după această descentralizare a românismului cu toate influenţele multiple din afară şi, mai ales, cu toată tangenţa mai directă si mai durabilă cu Slavii.

Aci şi în aceste inexpugnabile fortăreţe defensive sa-u mobilizat şi retranşat în evul mediu întinsele cantonări româneşti trăind sub conducerea unor proprii căpetenii de autoritate şi demnitate senatorială romană, într'o orgairzare şi ierarhizare de regim patriarhal­-pastoral, capabil de a evolua până la o structură de stat, întru cât era sprijinit pe tradiţii vechi şi sacrosante (cum se schiţează şi azi pe alocuri în partea de miazăzi) şi cu posibilitatea de revărsare a miilor de turme spre şesurile iernatice de pe vastele câmpii alăturate cum erau de pildă, pentru cei din cetatea carpatină, pe de o parte zariştile depresiunii dinspre Tisa, iar pe de alta stepele dinspre Muntenia, Moldova şi Basarabi a până la Nistru şi Marea Neagră; pentru cei din Balcani, temperatele câmpii ale Traciei şi, la nevoie, ale Asiei Mici: iar pentru locuitorii Pindului cuprinsul şesurilor din Macedonia, Tesalia, Epir, Albania şi Grecia până în Peloponez (după refluxul slavon).

Toat e aceste comasări de romanitate, aceste Românii sau Vlahii, vieţuind şi activând în diverse condiţii locale, sa u structurat istoriceşte în moduri şi cu şanse deosebite.

Cea mai liberă în mişcarea şi închegarea ei a fost cea Carpatină, care a putut astfel cu timpul s'ajungă la un apogeu de glorioasă înviforare eroică (culminând în epopeea luptelor cu Islamul) şi de o amploare de expansiune miraculoasă militară şi teritorială, reunind prin dinamismul său inerent să restaureze la o dată anumită, cu toată izolarea în care se afla, aproape integral ctitoria divinului Traian, Dacia felix.

Grupările de pe plaiurile Bulgariei şi Serbiei, caşi din Nordul Greciei, au avut o soartă mai vitregă, deşi, ca elemente din aceeaşi rasă, nu au putut să fie cu mult mai pe jos prin calitate, densitate şi vigoare. In secolele XI şi XII se constată în genere o mai mare şi mai repede înmulţire şi împuternicire a românimei balcanice după dezastrul poporului slavo­-bulgar în 1018 (sub preisunea Imperiului Bizantin, Primul Imperi Bulgar a incetat sa existe n.m.). Aceast a se datoreşte, de bună seamă, şi unor împrejurări favorabile economice, dar nu mai puţin şi noului regim politic mai tolerant şi mai binevoitor sub stăpânirea celor trei titani ai dinastiei Comnenilor, fenomen mai explicabil dacă admitem originea lor românească după mărturia călătorului spaniol Beniamin din Tudela.

Balcanii, dealatul şi dealungul, până dincolo de râul Morava (Serbia) ge­meau pe atunci de o covârşitoare mulţime de Români. Ea devine aşa de impunătoare şi de semeţ încrezută în forţa-­i numerică şi în fortificaţiile­i inaccesibile, încât sub comanda a doi fran­utaşi beliduci proprii, Petru şi Asan, născuţi şi crescuţi din aceeaşi tulpină vlahă, întreprind (în 1186) o revoluţie răsunătoare şi foarte sângeroasă, sguduitoare de temelii a Bizanţului, spre a scutura jugul greu şi îndelung al acestuia şi a restabili domnia împreunată româno-­bulgară aşa cum fusese odinioară de pe la 700—1018 .

Despre toate acestea nu avem numai afirmarea celui mai veridic martor ocular Nicetas Choniates, ci si confirmarea paralelă şi unanimă din partea istoriografilor contemporani bizantini şi occidentali ai Cruciadei a IV­a , care toţi, ca şi cronicarul lui Barbarossa, Ansbertus. sunt în totul de acord că revoluţia a fost iniţiată, organizată şi exclusiv comandată de căpetenii româneşti nu numai cu ajutorul subsidiar al Bulgarilor, ci mai presus de toate în alianţă cu hoardele Cumanilor de peste Dunăre. Fiindcă elementul diriguitor sau precumpănitor în această întreprindere au fost Românii din Balcani.

De Bulgari contemporanii amintesc numai în treacăt şi sporadic, şi nicăiri nu e vorba de o contribuţie esenţială fie de comandă, fie de cooperare în campanie din partea lor.

Pentru simplul motiv că aceasta nu era acum posibil. Fostele câmpii ale Bulgariei mari — ne­o spun cronicarii bizantini — erau multă vreme cu totul pustii de oameni, pentrucă ele fusese radical pustiite în răsboaele şi revoluţiile anterioare cari au fost sdrobitoare pentru Slavo-bulgari.

De aceea numele de Bulgarie , rămas ca o zestre istorică, se întrebuinţa de acum ca o denumire mai mult geografică; el era înlocuit prin acela de Vlahie (Blachia , Blakie , Blaquie , Moesia = Vlahia , [terra ] Bulgarorum et Blachorum) sau asociat cu acesta şi înţelegându-se fie tot teritoriul dintre Balcani şi Dunăre (după numele poporului domnitor) sau parţial, adecă regiunile din interiorul fostei Bulgarii mari sau Bulgaria muntoasă cu o parte din Tracia , unde erau mai concentraţi Românii.

In orire caz dinastia era puterea decisivă şi romanitatea ei e confirmată în mod strălucit de Papa Inocentie al III-lea a care îl încoronează pe Ioaniţiu ca împărat şi-l salută bucuros ca fiind progenitură din nobilă origină romană. Tot Papa, în acord cu marele istoriograf Nicetas Choniates, semnalează unitatea dualistă româno-­bulgară a statului vechiu de sub domnia ţarului Simeon şi Samuil.

Trebue să recunoaştem că statul acesta absolut românesc la rădăcinile lui, e ulterior pe nesimţite bulgarizat formal, dar nu prin voinţa bulgară, ci după propria concepţie şi consimţire a creatorilor lui asanezi, dealtfel singura dinastie mare şi ilustră a acestui regat, care decade apoi sub următoarele dinastii mediocre şi străine şi e cucerit de Turci fără o, rezistenţă memorabilă.

Asanizii au adoptat dela început prinicipiul identificării cu tradiţia, dovada că şi­-au dat seama că nu puteau improviza un stat nou, pur naţional, ignorând cei doi factori fundamentali la întemeierea domniilor de atunci, cel politic şi religios. Românii nu posedau o, cultură proprie cât de rudimentară, nu aveau tradiţie de stat, o limbă cultă, liturgică şi administrativă. Apoi ei erau oameni în mare parte munteni şi dacă în această vreme începuseră a se gospodări şi pe câmpii, oraşele şi capitala erau locuite mai mult de Bulgar-o­slavi. Mai era şi o altă piedică exterioară foarte greu de înlăturat, neîmpăcata înverşunare contra acestor revoluţionari români din partea Bizantinilor şi Ungurilor, cari ani îndelungaţi au putut neutraliza sforţările Asanizilor de­ a se ; legitima ca suverani normali pe tronul din Târnova. Astfel slavismul bulgar, ca şi bizantinismul grec odinioară, obţine pe neluptate şi cu totul gratuit o mare putere pusă în picioare de efortul tipuri de o estetică în îmbrăcăminte , de energiei şi geniului romanităţii noastre.

Ca urmare noi pierdem cu acest prilej o considerabilă parte integrantă a românimei. E drept că nu în întregime, căci majoritatea alcătuită din păstorime — dată fiind imposibilitatea transhumantei Românilor în Tracia bizantină : (după ura de moarte ce o contractaseră ei în luptă cu Bizantini) ­— emigrează dincoace de Dunăre întărind rezervele lor centrale din Carpaţi şi înlesnind expansiunea lor peste restul ţărilor ereditare româneşti, după retragerea Tătarilor.

Totuş populaţia rămasă dealungul Balcanilor până la Marea Neagră trebuia să fie destul de numeroasă, dacă judecăm după frecvenţa resturilor de toponimie românească şi cercetăm cu ochi noştri în ziua de azi văile şi poalele munţilor unde se ivesc la fiece pas tipuri de o estetică de îmbrăcăminte , de fisionomie şi prestanţă cu totul diferită [ de aspectul celorlalţi locuitori. Dacă şi­-au pierdut pe totdeauna graiul părintesc, exteriorul lor trădează încă dela prima ochire reflexul de privilegiată a lor origină mediteraneană. Dar nu a fost numai acesta aportul nostru în favorul bulgarismului. Sacrificiile noastre grele se continuă dela Nord la Sud în decurs de veacuri.

Chiar astăzi dealungul Dunărei şi, mai vârtos, în ţinutul Vidinului, prin valea Timocului, — de unde se ţine lanţ, în Serbia o populaţie compactă de vre­o 500.000 de Români până dincolo de Morava şi dela Dunăre până la Niş — date fiind condiţii normale, se poate constata uşor un număr de peste 150.000 de fraţi oropsiţi de­-ai noştri, cari, sub raportul naţional, neavând nici un drept de-­a întreţinea şcoli şi biserici în limba lor, sunt ca şi neexistenţi pentru noi.

De aceeaşi îngrijorare suntem cuprinşi acum când hotarele Bulgariei noui vor mai cuprinde un număr tot aşa important de consângeni de-ai noştri.

Ei trăesc în diferite localităţi din Macedonia şi constitue o populaţie orăşenească selectă, odinioară fericită prin ocupaţii şi stare materială, prin aşezămintele lor culturale şi sociale ca şi prin libertăţile naţionale de cari s'au bucurat împreună cu celelalte naţionalităţi din Turci a atât de ponegrită, dar şi atât de regretată pentru spiritul larg şi îngăduitor cu care tratase pe supuşii ei.

Contrastul l-au simţit Românii sângerând vreme de aproape un sfert de secol petrecut în Serbia când ei, ca şi Macedonenii slavi, au trăit sufleteşte o viaţă infernală în temniţa celei mai inchizitoriale siluiri a conştiinţei naţionale, şi aceasta cu tot angajamentul oficial şi formal al Serbiei lui Pasici de­ a le acorda Românilor autonomia şcolară şi bisericească şi dreptul de înfiinţare a unui episcopat. Şcolile şi bisericile au fost închise, vechiul, fecundul şi neuitatul liceu românesc din Bitolia , proprietatea statului nostru, a fost confiscat de autorităţile sârbeşti. Aceşti Români Macedoneni — fraţii celor dela Pind — sunt cunoscuţi Bulgarilor ca unii cari şi­-au dobândit un titlu destul de onorific faţă de ei prin rolul binefăcător ce l­-au avut, din secolul al XVIII-­lea încoace, stabilindu­se în Bulgaria.

Emigranţii lor au fost de două categorii : nomazi veniţi de peste un secol din Sud­estul Macedoniei, aşezaţi vara în Balcani şi în Rodope, iarna în Tracia ; sau antreprenori de tot felul, meseriaşi şi negustori care plecând din oraşe şi orăşele macedonene, împănau centrele mai compacte de dincoace de Balcani. Mai toţi, în afară de colonia din Sofia şi de mici comunităţi care mijesc pe alocuri, s'au contopit cu elementul bulgar.

Dar ei nu au avut numai un rost efemer de simpli beneficiari; ci, avantajaţi de o cultură mai înaintată, de inteligenţa şi de aptitudinile lor practice, au devenit un factor considerabiI care, mai ales prin energia şi distincţia personalităţilor ivite din rândul lor, a fost, ca şi în Serbia, de cel mai mar e folos la înjghebarea şi desvoltarea culturală, socială şi economică a burghezimei bulgare. E destul să cităm colonia comercială moscopolitană stabilită odinioară în comuna aristocratică Arbănasi dela poalele Balcanilor — la doi paşi de Târnova — colţ îndelung înfloritor de cultură şi civilizaţie exemplară macedo-română care făcea un foarte întins şi activ comerţ între ţările române şi Turcia , vilegiatură predilectă chiar pentru voevozii noştri.

Ţara Românilor, cum e ştiut şi recunoscut de amândouă părţile, paradisul tuturor expatriaţilor si refugiaţilor balcanici, aproape automat consecventă, le-a dat Bulgarilor toate dovezile nu numai de simpatie tutelară şi ospitalieră, gata de sacrificii neprecupeţite, ci şi de lealitate şi mărinimie altruista.

In ajunul desnoptărei definitive ce aşteptăm cu toţii, nu ne îndoim că de astă dată farul înţelepciunei străbune, unit cu avertismentul experienţelor de până acum, îi va feri de orice abateri dela drumul drept al reparaţiilor unui recent trecut. Bulgaria nouă, dată fiind perspectiva ce i se deschide în viitor, ne e datoare cu un răspuns afirmativ, pe care, cum am văzut, îl merită naţiunea noastră. In consecinţă, ea aşteaptă contradovezile de prietenie, care poate deveni cu adevărat «perpetuă», dacă spiritul prevăzător şi bunăvoinţa sinceră şi leală vor servi de astă dată definitiv ca bază pentru soluţionarea satisfăcătoare a tuturor problemelor pendinte dintre cele două naţiuni.

Sperăm că răspunsul afirmativ va veni, o cere imperativul împrejurărilor, necesitatea vitală a echilibrului balcanic şi deci garanţia unei permanenţe de ordine şi viaţă normală în conformitate cu idealul de pace şi frăţie paneuropeană a puterilor Axei.

(Dacia, Bucureşti 1 Mai 1942)