Rudari, lingurari, băieși din Dobrogea

Publicat de Aurel Băjenaru, 26 Iunie 2026
Timp de citire: 5 minute

Marian Marcu, din localitatea General Scărișoreanu, județul Constanța, mi-a scris pentru a aduce în atenție istoria și identitatea comunității rudărești din Dobrogea. El se declară mândru de apartenența sa la etnia rudarilor și consideră important ca această comunitate să fie cunoscută și înțeleasă prin propriile sale tradiții și valori.

„Noi, rudarii, nu vorbim altă limbă decât româna și avem datini românești. Mulți dintre noi ne simțim jigniți atunci când suntem confundați cu alte etnii, deoarece ne considerăm o comunitate cu identitate proprie, dar de români”, spune Marian Marcu.

Mai adaugă: „Ion Dolănescu, Maria Lătărețu, Brâncuși erau de aceeași etnie, cea a rudarilor.”

Eu însă nu am găsit informații sau dovezi credibile care să susțină această afirmație.

Potrivit acestuia, în județul Constanța există numeroase localități cu populație rudărească, printre care General Scărișoreanu, Cuza Vodă, Mircea Vodă, Satu Nou, Galița, Gârlița și Cărpiniș. Comunități de rudari se găsesc și în județele Tulcea și Călărași. În Tulcea, Marian amintește localitățile Valea Teilor, Ciucurova, Niculițel și Mihail Kogălniceanu, unde rudarii trăiesc de generații alături de români.

Un element definitoriu al acestei comunități îl reprezintă meșteșugurile lemnului. Marian Marcu povestește că bunicul său, din fotografia publicată, confecționa linguri, fuse și copăi din lemn de tei adus din pădurile din zona Ciucurova.

De altfel, denumirea de „lingurari”, întâlnită în multe regiuni ale României, provine tocmai de la această ocupație tradițională.

Rudarii, cunoscuți și sub numele de băieși sau lingurari, au lăsat urme și în folclorul românesc. Marian Marcu amintește de celebrul cântec „Codin din Burdugala”, interpretat de Ion Dolănescu, în care personajul principal este prezentat ca un rudar puternic și respectat.

Cântecul a contribuit la păstrarea în memoria populară a unor aspecte legate de viața și imaginea acestei comunități.

Prin demersul său, Marian Marcu dorește ca istoria și identitatea rudarilor din Dobrogea să fie mai bine cunoscute și respectate, iar generațiile tinere să nu uite tradițiile, ocupațiile și memoria înaintașilor care au contribuit la dezvoltarea comunităților din această regiune.

°°°

Privind originea băieșilor/lingurarilor, am publicat anterior un articol despre acești lingurari și rudari, de fapt „băieși” români din Serbia, în care presupuneam că adevărul privind originea lor etnică ar putea fi altul: vechi vlahi aduși la muncă în exploatările miniere ca băieși. Mai pe larg: În Serbia occidentală, Bosnia și alte regiuni balcanice există comunități numite tradițional „țigani” (băieși, lingurari, rudari), care vorbesc exclusiv românește și își spun adesea „Rumîni”.

Studiul lui Emil Petrovici arată că limba lor este un dialect românesc arhaic, cu trăsături specifice sudului Munteniei și Olteniei, ceea ce indică o romanizare veche și profundă.

Există o contradicție logică oarecum în teoria acceptată astăzi, conform căreia băieșii ar fi fost inițial romi care și-au pierdut complet limba romani, dar au păstrat timp de secole un dialect românesc conservator.

Despre băieșii „moderni”, am găsit un articol de sfârșit de secol trecut.

°°°

Țera nóstra. Descriere poporală a Ardelului de Silvestru Moldovan. (Urmare).

In băile de sare de la Uiora sunt ocupați stabil 400 de băieși, cari în parte covârșitoare sunt români, omeni harnici și destoinici, cum sunt pretutindenea românii. Ocupațiunea lor e împreunată cu muncă grea, dar cu tote acestea relativ sunt slab plătiți și șicanați adeseori și de superiorii lor, cari sunt unguri. Chiar mediul, ce-i înconjura, încă le causeză neplăceri. Aerul cu conținut de sare, în care lucră ei mereu, le causeza sete continuă, de care adese se plâng băeșii din băile de sare Cu privire la aceste miserii ale viețiide baeș esistă o tradiție șăgalnică, pe care a auzit-o Bergner în Viața de la băeșii bătrâni. Să spune adecă, că odinioră, când Domnul Christos umbla pe pământ cu credinciosul său tovarăș, cu S. Petru, au sosit într’o sfântă Z’ de Duminecă la o crișmă, unde își petreceau o mulțime de băeșicu lăutari, jucând și făcând un toroboiu, de se auzea în șapte sate. Domnul intrând în crișmă dimpreună cu S. Petru, ocări pe băeșiși le porunci să contenescá cu chiotele lor. Dar o păți rău, căci băeșii, nesciind cine sunt străinii, îi scosera afară de spate. Atunci domnul năcăjit se întorse către ei și îi blăstămâ astfel : „Fie-vă pedepsa întreită. Să aveți de aci înainte mulți copii, să suferiți sete și se aveți câștig puțin“. Așa s’a întîmplat ei,așa este acesta pănă în ziua de azi. [...]
Telegraful Roman, 23. Juni 1894