Scovergile dobrogene – a „scoate miros”

Publicat de Aurel Băjenaru, 13 Ianuarie 2026
Timp de citire: 3 minute

Îmi amintesc cu drag de zilele când, sosind acasă, eram întâmpinat de mirosul plăcut, proaspăt, al scovergilor tocmai scoase din tigaie de mama. Era cald în casă și mirosea a pâine, a familie, a împreună.

De câte ori făcea pâine în casă, pregătea și aceste gustoase lipii dobrogene, după rețete aduse probabil cândva din Transilvania, lăcașul primilor români de astăzi, rețete cizelate parcă acum după stepele Dobrogei și influențele noilor vecini, aspri și exotici, tătarii.

Practic, noi duceam în mijlocul orașului o gospodărie țărănească, adaptată la realitățile socialismului. Nu cumpăram pâine, la fel cum nu cumpăram nici carne, legume sau fructe: aproape toate alimentele se produceau în casă, multe conservate după vechile obiceiuri vlahe.

Lada de făină uriașă, de 200 de litri sau mai mult, o am și acum în amintire. Copil fiind, nu-mi imaginam că s-ar putea goli vreodată; era simbolul statorniciei și al autonomiei gospodăriei noastre, alături de garnițele de untură pline cu carne, de porcii și găinile din bătătură și de beciul săpat în pământ, plin de conserve de casă și fructe uscate.

Dar revenind la scovergi, le-am apreciat cu adevărat abia mai târziu, atunci când nu a mai avut cine să le facă și, poate mai important, de ce – pentru că erau o mâncare de familie.

Mai jos, o epistolă de la prietenul meu tătar, Temungin, ne poartă în universul culinar și spiritual al scovergilor la tătari, arătând cum un preparat atât de simplu, prezent în casele românilor, dobândește aici o semnificație surprinzătoare: devine o ofrandă adusă sufletelor celor dragi, un gest de pomenire, încărcat de miros, căldură și generozitate.

°°°

„Din copilărie mi-au rămas cuvintele qoku şıgarmak, adică «a scoate miros (bun)», un obicei care persistă și astăzi. Mama spunea: «Azi e ziua când a murit mama (bunica) și voi scoate miros, prăjesc scovergi – qoku şıgaracam qıygaşa qızarttacam.» Este un obicei prin care este pomenit cel drag și pentru sufletul lui se „scotea miros”. Casa și curtea se umpleau de aromele scovergilor prăjite, iar copiii erau primii care primeau aceste delicii. Se împărțeau vecinilor și prietenilor. Acest ritual era făcut frecvent în casa noastră; aveam mulți oameni dragi trecuți în eternitate. Era și o formă de respect, în amintirea lor. Mirosul plăcut scos prin acest ritual atrăgea binele și gonea răul! Așa cum ouăle colorate de Paști au un gust unic, și scovergile prăjite cu această ocazie aveau un gust deosebit.”

°°°

În credințele vechi tătare, pre-islamice, dar păstrate și astăzi, mirosurile plăcute alungă spiritele rele, iar focul, uleiul și aluatul creează un spațiu protejat. De aceea, această mâncare ca ofrandă se prăjește, nu se coace, iar aburul și aroma au un rol activ în ritual.

Obiceiul nu separă moartea de viață; nu este trist și nici tăcut. Este cald, mirositor, plin de copii și împărțit – o adevărată celebrare a amintirii și a legăturii dintre cei vii și cei plecați.