Cover Image

Scrisori din Campanie

Publicat de Aurel Băjenaru, 9 Mai 2019
Timpul de lecturare: 10 minute

Draga mea,

La ceasul în care-ti scriu trebuie să fiţi în grădină. Lazăr a stropit cu furtunul şi miroase a mixandre; Titi şi Miţi se joacă cu Lord, iar voi staţi de vorbă sub ulm. Dacă as fi si eu acolo, as plivi vaniliile si crizantemele, dar aşa... adio planurile de butăşirea trandafirilor şi de semănarea panselelor pe culori pentru la anul; căci acum îmi dau bine seama că, şi dacă nu mi s'o întâmpla ceva mai rău, (deşi se crede că suntem printre cei destinaţi avangardei generale) şi chiar dacă s'ar întâmpla să nici nu dăm ochii cu Bulgarii, despărţirea mea de voi şi de casă va dură cu mult mai mult decât ne-o închipuim.

Mâine de s'ar da ordin de demobilizare, tot poate ar trece 3—4 săptămâni până la întoarcerea acasă, atât de multe trupe sunt şi atât de grea e operaţia scurgerii lor. Până acum, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt sănătos şi-mi pare bine, nu numai pentrucă nu sufăr, dar mai cu seamă pentrucă nu vreau să dau de ruşine. 

Că după ce mi s'a format plutonul pe care-l comand, le-am ţinut o mică cuvântare şi între altele le-am spus, că deşi multora din ei aş putea să le fiu tată, să se ţină de mine şi să plângă şi să se teamă, numai când m'or vedea pe mine plângând sau înfricoşat. Nu e vorbă, că si fără cuvântarea mea soldaţii sunt de-o însufleţire admirabilă şi ca să fiu sincer, dacă am plecat şi mă găsesc acum în ajunul de a trece Dunărea, lucrul se datoreşte unuia dintre ei, căci la sosirea mea la regiment toţi cunoscuţii şi prietinii cu care mă întâlneam se mirau că am fost repartizat la partea activă: „Cum se poate? doar dumneata ai dreptul după lege să rămâi la partea sedentară. Rămân aici băieţi tineri şi dumneata să pleci? Nu se poate. Pentru ce nu reclami?"

 

Aceste îndemnuri, venite peste lipsa mea de porniri răsboinice şi peste durerea gândului unei lungi despărţiri de casă şi de voi, mă îmbrânceau să cer comandantului regimentului, să fiu lăsat acolo unde după lege aveam dreptul să rămâiu pe baza vârstei. Stăm în cumpănă: „să mă duc? să nu mă duc ?" când văd, că vine cătră mine un ţărănaş de vreo 25 de ani: 

„Domnule locotenent, aflai că sunteţi delà compania a treia.

— Si?

— Vă rog faceţi-mi un bine; nu mă lăsaţi.

— Ce bine?

— Uite sosii acum şi domnul căpitan zice că şi-a complectat efectivul, că am venit prea târziu. Vin de două zile şi două nopţi, tocmai din Dobrogea, şi să n'am parte de ce m'oi rugà la Dumnezeu, dacă n'am venit pe maşină, că nu mai era loc. Aveam să iau 400 de lei delà ciocoiu şi m'am lipsit, numai ca să vin mai degrabă şi acum zice, că să rămâi aici... Rugaţi-vă d-voastră să nu mă lase.

Trebuie să se găsească în toată compania unul mai slab, mai nevoiaş; să-1 lase pe ăla şi să mă ia pe mine... Vă rog."

M'am rugat de căpitan; l-a luat, dar mi-afost ruşine să mă despart de el şi în loc să cer colonelului să mă treacă la partea sedentară, i-am mulţumit că m'a repartizat la partea activă.

 

Ce ciudat lucru! Voi cunoaşteţi bine sentimentele şi ideile mele pacifiste. Da, e destul loc pe pământ ca să poată trăi în armonie însutit mai multă omenire decât este; şi ar fi mult mai bine dacă toţi oamenii, fără gând de întremâncare sau de exterminare reciprocă ar conlucra pentru combaterea durerei şi untului, cei doi duşmani ai fericirei omeneşti.

N'am încetat nici acum de a crede ferm aceste lucruri şi totuş trebuie să recunosc, că e în mergerea cu voioşie spre moarte ceva vrednic de toată admiraţia: e lăpădarea de sine şi de interese meschin individuale, — e biruirea puternicului instinct de conservare. Oricât ar părea de paradoxal, răsboiul e o gimnastică de altruism. Dar oricum ar fi, de vreme ce nu s'a putut înlătura, de vreme ce am intrat în el, îmi zic, că poate slaba noastră minte nu înţelege ce planuri urmăreşte natura pentru destinele viitoare ale omenirei, că poate din calamităţi prezente se plămădeşte fericirea viitoare şi că, dacă e aşa, trebuie să mă supun şi să caut să-mi îndeplinesc cât mai bine rolul din această clipă.-- în clipa asta sunt o rotiţă dintr'un enorm aparat de distrugere; va să funcţionez cât mai bine pentru acest scop.

N'aveţi idee de ce mare ajutor îmi sunt tâmplele şi mustăţile mele albe şi ce efect produce asupra celor 80 de oameni de sub comanda mea priveliştea unui moşneguţ, care umblă, 40 de chilometri fără cârtire. Eri, într'un marş pe un praf şi o căldură înăbuşitoare,unul cam slăbuţ se plângea că-l doboară raniţa. E şi grozav de chinuitoare:treizeci şi şase chilograme, care te târăsc înapoi şi-ţi taie umerii.

„E grea, băieţaş?

— M'a omorît, domnule locotenent.

— Ad-o încoa s'o mai duc şi eu niţel.

— Se poate?!"

Şi s'a îndreptat şi toată oboseala din faţa lui smeadă a pierit; iar tot restul drumului a mers zâmbind cu capul în sus. în toţi soldaţii domneşte o însufleţire de nedescris. Tot drumul sunt râsete, sunt cântece, sunt glume. Prin satele prin care trecem, femeilor care plâng: „nu mai plânge, leicuţă, că n'ai de ce; las că ţi aducem un bariş frumos dintr'un steag bulgăresc." Fetelor frumoase li se fac ovaţii: — „Iii! neicuţule, hai cu noi, că te duc pe raniţă. Ne aduci de mâncare pe linia de foc."

După 20 de chilometri de marş întreabă pe trecători râzând: „Mă, neică, mai e mult până departe?" Ori cântă un cântec nou: „Ia-auzi ceasul bate unu

Scoală că ne chiamă tunu." Pentru fiecare ceas e o rimă. Nu le ştiu pe toate. Am reţinut numai câteva: „Acum bate ceasul cinci, Poate nu mai dau pe-aici."

Si sfârşitul: „Acum ceasul s'a stricat, Te-am iubit şi te-am lăsat."

In totdeauna mi-au fost mie dragi cei mici şi neînsemnaţi, dar acum spectacolul entusiasmului, idealismului şi sănătăţii sufleteşti ale acestor oameni, cari se duc cântând la moarte, ca să apere şi să mărească o ţară, care pentru mulţi din ei aproape numai cu numele e a lor, — îmi întăreşte dragostea şi hotărîrea de a lupta din toate puterile pentru îmbunătăţirea soartei lor. — Numai când constaţi la ei sentimentele astea de aproape supraomenească desinteresare, înţelegi toată grozăvia faptului de a-i ţine ani îndelungaţi în mizerie, iar când încearcă să protesteze, să-i împuşti.

Am asistat la unele scene pe cari n'am să le uit niciodată. - Ieri, după 28 de chilometri de marş, ne găseam în repaos pe marginea şoselei. Mâncase trupa şi avea înaintea ei un ceas şi jumătate pentru odihnă. Pe când se pregătiau să se odihnească aînceput să treacă un regiment de artilerie. Nu vă pot descrie delirul de entusiasm cu care au fost întâmpinaţi... Strigăte, chiote, urale în tot timpul trecerei, care a durat mai bine de o oră.

Eram printre soldaţi. La un pas de mine unul privea cu încordare: îşi pândea un frate pe care-l aveà în regimentul ce trecea. La un moment dat i s'a luminat faţa de bucurie. De pe tunul care trecea a sărit un soldat mai în vârstă. S'au cuprins în braţe, s'au sărutat strâns; apoi artileristul a bătut pe celalalt pe umăr: „despre partea maicii să n'ai grije, am lăsat-o sănătoasă" şi din trei sărituri s'a urcat pe tunul care s'a dus.M'a m uitat înadins la cel rămas. Abia o tremurare a buzei de jos şi o ştergere la ochi scurtă, par'că s'ar fi apărat de-o muscă.

Alaltăieri ne-am oprit la marginea unui sat. A venit spre plutonul meu o femeie, urmată de o fetiţă, care duceà de mână o bătrână aproape oarbă, cu palma straşină peste ochii ei împăenjeniţi de lacrimi şi de bătrâneţe. Femeia mai tânără era mama soldatului, bătrâna bunică-sa. — Să fi văzut desnădejdea

bătrânei: „Vintilă maică, sufleţelul maicii", şi neputând să-l vadă bine, îi pipăia faţa cu amândouă manile.

Unul a zis:

„Nu mai plânge, bătrânico, că ţi-l aducem noi nevătămat."

Iar baba:

„Tot aşa ziceà de fiul meu Mihăiţă când cu răsboiul trecut... şi nu s'a mai întors..."

Vă spun drept că m'am aplecat şi mă prefăceam că-mi leg şiretul delà ghiată, ca să nu mă vadă soldaţii plângând. Aş umplea zeci de pagini, dacă aş sta să vă scriu toate scenele frumoase la câte am asistat.

 Avem în compania noastră vreo opt învăţători de ţară, cari mi-au făcut o manifestaţie foarte mişcătoare. Am un căpitan extrem de drăguţ şi un maior admirabil. Delà ultima manevră şi până acum, armata îmi pare că a făcut progrese de neînchipuit. 

Sărutări dulci copiilor şi surorilor; îmbrăţişări vecinilor, ţie cea mai bună mângâiere.

Ioan Al. Brătescu-Voineşti

Luceafarul, 1 Noemvrie 1913

 

***

 

Ioan Alexandru Brătescu-Voinești (1868 - 1946) a fost un prozator român, faimos pentru povestirile sale, scrise inițial pentru copiii săi.

 

twitter sharing button twitter sharing button linkedin sharing button

Vizitatori astazi

30
Techirghiol
19.07.2019 04:36
Actual: 17° C
Viteza vantului: 1,23 m/s