Secretomania la tătari

Publicat de Aurel Băjenaru, 28 Ianuarie 2026
Timp de citire: 5 minute

Secretomania tătarilor pare să fi fost o trăsătură ancestrală, o formă de autoapărare a neamului și un mijloc de conservare a tradițiilor și culturii proprii în fața străinilor, mai ales a noilor veniți de peste Dunăre. Sub presiunea acestei rezerve îndelung cultivate, numeroase tradiții orale, legende și povestiri s-au pierdut cu totul; se pare că bătrânii fie le-au uitat, fie le-au socotit nedemne ori inutile de a fi transmise mai departe, poate din pricina caracterului lor neplăcut sau dureros.

Această lipsă de deschidere, această neîncredere adânc înrădăcinată față de străini, a stat și la originea absenței unor monografii ample dedicate tătarilor dobrogeni. Singura mărturie detaliată rămâne cea a învățătorului I. Dumitrescu, care, se pare, a reușit să le câștige încrederea prin însăși natura ocupației sale și prin implicarea constantă în viața comunității.

Iată ce scria învățătorul Dumitrescu cu privire la acest aspect al secretomaniei la tătari:

„Să nu se creadă însă că am întrebat direct pe tătari, căci, oricum i-ai lua, nu vor să-ți spună nimic din tainele obiceiurilor lor. Ca să-mi ajung scopul, m-am legat de unul din sat, poreclindu-l «Câzâl-Baș» și bătându-mi joc de el. Tătarul, scandalizat, a început să protesteze, lepădându-se de această poreclă infamantă. Văzând efectul, l-am întrebat de ce osândește pe Câzâl-Bași și mi-a răspuns că aceștia sunt un neam spurcat, care nu știe de rude, de milă, de Dumnezeu, de nimic.”

Dar iată și epistola lui Temungin Ismail despre această însușire la tătari.

°°°

Secretomania sau instinctul de auto-apărare la tătari

Secretomania la tătarii crimeeni și dobrogeni este un mecanism de supraviețuire identitară, dezvoltat de-a lungul secolelor. După războaie, persecuții, deportări și încercări de asimilare, discreția – numită „secretomanie” – a devenit o armură de protecție. Cu cât un străin știe mai puține despre tine, cu atât ești mai protejat!

Viața aspră din stepă a cultivat instinctul de prudență necesar supraviețuirii. În stepă, cine deținea informația deținea puterea. Ulterior, dominația imperiilor rus, sovietic și otoman (în anumite regiuni), precum și represaliile la care au fost supuși tătarii, au consolidat „tăcerea” ca un scut de apărare.

Este această trăsătură un defect? Nu. Este o strategie vitală de supraviețuire, transmisă generațiilor până în zilele noastre. Tătarul nu tace pentru că n-ar avea ce spune; el tace pentru că știe ce valoare are vorba. Puterea nu stă în cât vorbești, ci în ceea ce spui!

Războinicii tătari își păstrau cu sfințenie secretele despre poziții, strategii și intenții. Secretomania era una dintre trăsăturile fundamentale ale luptătorului tatar: trădarea informațiilor însemna moartea. Un dușman care nu știa ce urmează era mai ușor de învins!

La tătarii de azi, secretomania este o virtute folosită pentru protecția familiei și comunității. Acest instinct de autoapărare, transmis din generație în generație, a format o adevărată cultură a siguranței. Există și o latură negativă: reticența uneori în discuțiile libere și suspiciunea exagerată în relațiile interumane. În zilele noastre, aceste trăsături s-au diminuat, dar încă se mai manifestă în anumite aspecte ale vieții cotidiene. Secretomania s-a transformat într-o artă a discreției , stapinita mai bine sau mai putin bine.

Uneori, aceasta atitudine mai produce și situații hazlii. Vecinii mei sunt tătari – rude apropiate și mai îndepărtate. În zilele în care fac cumpărături mai multe, parchează în curte cu spatele,nu ca n-as face-o si eu, o manevră greoaie, fără alt avantaj decât discreția exagerată!

O alta întâmplare plină de haz, care arată că secretomania (la tatari) încă se manifestă:

Mufit cobora spre casa mamei Nejmie să vadă dacă are nevoie de ceva. Pe drum îl întâlni pe unchiul Kenan, fratele mamei.
„Merhaba, salut, unchiule, unde ai plecat?”
„Încolo!”, răspunse Kenan.
„Unde încolo, unchiule?”
„Spre centru!”
„La cine?”
„La un om!”
„La cine?”
Unchiul Kenan, supărat de insistențele lui Mufit, răspunse: „și dacă-ți spun numele, îl cunoști?” și plecă mai departe, lăsându-l pe Mufit perplex!
Filozofând în gând, unchiul Kenan își spuse:
„sîr saklayğan — akîllî, așkan — akîlsîz” – „cel care păstrează secretul e deștept; cel care îl spune e prost,”satisfacut de sine însusi!

Grăbi pasul, dar uită că avea o pereche de pantofi din care unul ,cu o talpa dezlipită, se împiedică, căzu peste gardul șubred din lemn al vecinului Naet și îl demolă! Scăpă o înjurătură printre dinți: „al sikiim ur duwara!” – intraductibil, dar mai decent: „Pfiu, am dres-o!”

Mufit, din vale, văzu trânta unchiului Kenan cu gardul și-si spuse: „Allaha şükür, a meritat-o!” ,prăpădindu-se de râs atat de tare că i se tăie respirația, se inecă și speriat, cu greu isi recăpătă suflul!

„Kulgenîn, başîna kaytar!” Râsul se întoarce pe capul tău!