SELAMETLÂK — o despărțire otomană

Publicat de Aurel Băjenaru, 1 Februarie 2026
Timp de citire: 4 minute

Noua Dobroge românească s-a dovedit, pentru mulți dintre vechii săi locuitori, mai degrabă o încercare decât o promisiune. Schimbarea de administrație a adus cu sine nu doar o altă ordine politică, ci și o ruptură adâncă în echilibrul unei lumi vechi, așezate, cu ritmuri orientale lente și reguli nescrise.

În acest context, turcii otomani au fost, în mare parte, împinși spre plecare de noii veniți, adesea autoritari și impuși arbitrar, uneori chiar răuvoitori sau înșelători. Această realitate nu aparține doar memoriei orale, ci este consemnată în numeroase mărturii ale epocii, până și în cuvântări rostite în Parlamentul României.

Aceeași soartă i-a ajuns și pe tătari. Spre deosebire de alții, însă, ei nu au văzut în noua Turcie — ivită din destrămarea Imperiului Otoman — un loc potrivit pentru o nouă retragere, pentru reluarea vechii lor epopei naționale. În fața acestei lipse de alternative, dezrădăcinarea a căpătat forme mai tăcute, dar nu mai puțin dureroase.

Astfel, când peste această lume orientală a venit administrația românească — cu funcționari trimiși aici ca sancțiune disciplinară și cu aventurieri atrași de promisiunea unei „îmbogățiri rapide în barbarie” — pentru mulți musulmani, foști cetățeni otomani, Dobrogea a devenit, treptat, un loc de nesuportat.

Dar mărturia cea mai elocventă în această privință este cea a lui Mihail Kogălniceanu, dintr-o cuvântare rostită în Parlamentul României în anul 1889:
„Turcii nu emigrează din Dobrogea împinși atât de fanatismul lor religios, cât din cauza perceptorilor, care sunt mai răi decât ienicerii din Turcia...”

Despre emigrarea turcilor din Dobrogea ne-a lăsat o mărturie emoționantă publicistul de origine greacă Constantin N. Sarry, născut aici, la cumpăna dintre cele două administrații.

SELAMETLÂK

Emigrările acestor admirabili cetățeni imi readuc insă totdeauna aminte o întâmplare din copilărie şi aceasta aşi voi so povestesc astăzi. Era intr'o zi de toamna târzie şi rece. Şedeam cu tata alături în fața mangalului din băcănie, aşteptând să se coacă roşcovele şi nucile ce le infundasem in spuză.
Deodată apar doi bătrâni musulmani din Enghez.

—Plecăm , ciorbagi şi am venit să ne socotim.

Porunci tata două cafele sade şi scoase terfelogul in care tinea conturile tuturor muşteriilor, cari se scoteau din an in an, după isprăvitul harmanilor.

— Apoi tu , Ali , datorezi cam vre- o 1200 groşi (300 lei) iar tu, Memet, vre-o 1400 ( 350 lei).

—Ştii, ciorbagi, că anul nu a fost tocmai bun. Dar fiindcă noi incă de astă primăvară, în vederea plecării la "pământul sfânt", ne-am vândut tarlalele de aci, trebue cu orice pret să plecăm . Dar n-o putem face asta, fără să ne fi achitat datoriile. Uite, iti plătim jumătate şi de rest te rugăm să ne ierti. Dar să ne ierți din toată inima, fiindcă fără această iertare, noi nu pornim la drum, că acolo nu ne primeşte bine Profetul.

— Vă iert din tot sufletul, le răspunse tata, că mi-ati fost muşteriii credincioşi ani şi ani de zile. Drum bun să vă dea Alah.

Le primi groşii şi ca semn manifest de iertare, le dete şi câte un "selametlâk" : cate o basma rosie umplutä cu näut präjit şi cu stafide..... Ce timpuri, ce moravuri !

CONST. N. SARRY
Poporul - 20 februarie 1937