Cover Image

Sezonul tragic - Constanta 1933

Publicat de Aurel Băjenaru, 3 Noembrie 2019
Timp de citire: 11 minute

Staţiune terminus, in gara Constanţa: şinele sunt retezate scurt (să nu cadă trenul in mare), ca un snop lovit cu barda, cand vrei să aliniezi varfurile firelor componente. 

Sezon tragic, mai ales fiindcă a plouat mult. Trenuleţele spre Mamaia şi Tekirghiol, atat de incărcate odinioară, işi fac, conştiincioase, cursele cu vagoanele goale.Totdeauna, sezonul la mare, işi aduce micile şi marile lui tragedii, pe care imensitatea de apă le germinează, le provoacă...

Naufragii, bărci scufundate de furtună, inecaţi, sinucideri in adancul apelor... .

Ar trebui să te simţi bine in faţa mării şi a cerului, in mediul acesta monden, de staţiune balneară de lux. Şi totuş, pluteşte pe terasa cazinoului, o inexplicabilă atmosferă de jenă, de dramă... Poate că se comunică tristeţea lui Ovidiu, şi intelectualului exilat de bună voe intr’un mediu prea luxos, şi bulevardierului stingher in faţa naturii.

Poate că pluteşte incă deasupra apelor răsvrătite, blestemul lui Ovidiu...noaptea, prin beznă, spre stancile negre de care se sparg valurile de spumă albă, se furişază tragic decavatul.

Pe plajă, femeile goale, soarele fierbinte, aerul mării sărate, iţi toarnă in vine ca o nebunie, un fel de exaltare romantică. Sinuciderile din dragoste, la Constanţa, mi s’au părut totdeauna mai dramatice, decat aiurea.Şi astfel, marea işi cere victimele., le ameţeşte, le turbură, le smulge pămantului ferm, ca să le ingroape in adancurile ei...

***

In tavernele din port, o lume foarte interesantă, de marinari, pungaşi, femei de stradă.

O armonică obosită geme un tango şi, in cercul de lumină murdară, a lămpii de petrol agăţată de tavan, se dansează. La mese, femei fardate fumează, istovite de dans si- de alcooluri corosive; te privesc cu ochii aproape inchişi, în orbitele adâncite şi vinete, ca tumefiate după două lovituri de box în ochi. M’a adus aci un prieten, un gazetar, ca să-mi arate „câteva exemplare unice”.

In faţa noastră, ochii mici ai unei femei de la masa vecina, ne fixeaza printre genele incarcate de fard negru, ca niste antene de insecta pline de un polen murdar gras. Femeea e vopsita violent; tipul curtizanei de cea mai suspecta speta. Prietenul meu mi-o arată discret, cu un gest din ochi. Femeea ne-a surprins privirile şi pe bazele ei ce strălucesc de alifie roşie, se deschide un surâs mai degrabă de batjocură, decât de graţie. Cu un gest moale, îşi caută poşeta. Ii urmărim, mecanic, gesturile, traectoria scânteetoare a zecilor de brăţări eftine prin aer. Femeea scoate din poşetă o sticluţă minusculă, ii scoate dopul şi, ţinând sticluţa cu gâtul in jos, îşi ciocăneşte cu ea genunchiul, ce-i ese, în ciorap compact, din rochiţă; se aude un sunet sec, ce surprinde violent: nenorocita are un picior de lemn!

— Ce vrea? întreb pe prietenul meu. Vrea să ne arate că are un picior de lemn?

— Nu. Vrea să ne arate că nu mai mai are nici o picătură de morfină, în sticluţă, şi ne cere nouă, fiindcă îşi închipue că suntem traficanţi de stupefiante, din cei cari mişună prin aceste locuri...

Şi-mi povesti că femeea aceasta este o morfinomană atât de pasionată, încât „îşi face injecţii chiar şi in... piciorul de lemn”... Sorbi din paharul de alcool verzui şi urmă:

— Povestea acestei femei, e încă un din acele tragedii înfiorătoare, cum numai pe mare se pot petrece... 

Un grup de marinari au luat-o odată pe vaporul lor, ascunzând-o în cala de mărfuri. Acolo, un mic accident, fără importanţă, la început: femeea călcând din greşală pe nişte fiare, şi-a tăiat talpa piciorului. Probabil insă că s’a infectat, fiindcă, peste câteva zile, piciorul se învineţise şi i se umflase. Marinarii nu voiau s’o scoată de acolo şi s’o arate medicului vasului, fiindcă ar fi fost pedepsiţi, neavând voe să aducă femei pe bord. Până la prima escală insă,, mirosul i-ar fi denunţat, câci rana se inegrise şi răspândia o duhoare grea. Cangrenase. Atunci, marinarii hotărâră să-i taie piciorul; aşa auziseră ei, că dacă nu i-ar tăia piciorul cangrenat, femeea ar fi murit. Fără anestezice, legată pe o ladă, aproape în întuneric, cu un căluş în gură, cu ochii holbaţi de groază, — acolo în pântecul vaporului, — victima văzu cum unul din marinari se apropie cu un ferestrău obicinuit, şi începu să-i tae piciorul, ca pe un butuc... Altul, ţinea o lanternă, un altul un lighean... La primul port, încercă s’o debarce pe ascuns, dar fură prinşi.Femeea zăcu mai multe luni intr’un spital, între viaţă şi moarte; apoi fu repatriată. 

Toţi marinarii cunosc azi povestea ei, şi se simt datori să-i lase, când debarcă, o parte din câştigul lor... şi din tandreţa lor brutală... 

— Dar eu cred, încheiă prietenul meu, că e mai mult o legendă, inventată de această oloagă, ca să scoată bani dela marinarii naivi...

***

Şi totuş, dramele mării sunt cele mai surprinzătoare, cele mai groaznice, şi victimele ei nenumărate... Pe una din aceste victime ale mării, un adolescent, il văzusem pe terasa cazinoului dela Constanţa, pană in ceasul morţii, la o masă de veseli vilegiaturişti.

— De cate ori, de atunci, zise el, pe ţărmii aceştia, ai iubirii şi ai exilului, nu şi-a repetat această legendă, semnificaţia omenească!...

Fiecare sărut de indrăgostiţi, fiecare insoţire, plecarea din port a fiecărei perechi, a făcut o victimă, a lăsat in urmă o desuădejde, pumnii crispaţi de gelozie, dinţi stranşi de disperare, o epavă a vieţii... Caţi amanţi, cate perechi fericite, in fuga lor nupţială, nu au sfaşiat sufletul unui Absirt, părăsit pe ţărm?... Caţi nefericiţi nu şi-au pierdut pentru totdeauna elanul tinereţii, zambetul sau raţiunea, dacă nu chiar viaţa, — privind plecarea Medeei?... Totdeaunaun Absirt trebue să moară sfaşiat pe o stancă, pentruca Medeea să poată pleca in linişte, spre ţărmul fericirii...

Artista rase cristalin, privindu-l lung pe sub genele artificiale.

— Ce poetic!,..

—- Fleacuri! făcu ofiţerul de marină dand din umeri.

Mi-am adus atunci aminte, că văzusem in dimineaţa acelei zile, pe tanărul ce filosofa atat de amar, in port, petrecand cu priviri dezolate, plecarea vaporului Dacia... Poate că pe puntea vasului alb, printre femeile ale căror rochiţe şi fulare fluturau in vant, era şi Medeea lui...

Se innoră. Terasa cazinoului rămase in umbră. Tunete bubuiră, infundat.

— A inceput să plouă! Constată artista, ingrozită, şi se ridică.

— Să plecăm. Peisajul devine cabotin, făcu inevitabila gafă diplomatică, ataşatul de legaţie.

— Nu v’am spus eu că vine furtună? zise, incantat de sine, ofiţerul de marină.

 

Tanărul care semăna cu Conrad Veidt rămase singur pe terasa cazinoului, in ploaie. Privi marea, şi murmurul ce sporea din toate părţile, părea că-i strecoară in suflet un fel de exaltare crescandă. Nu se acoperise tot cerul de nori, soarele mai lumina o zare, şi totuş ploaia deveni aversă. Barcagiii şi-au legat bine bărcile de dig şi s’au ascuns pe sub streşinile de pe bulevard.

Se intunecă. Tanărul privea marea. Pasări albe ţipau, valurile vin cu creste de zăpadă şi, răscolite, se prăbuşesc adanc. O barcă speriată fuge degrabă spre ţărm, ca un animal viu, şi, in aceiaş clipă, adolescentul tragic inaintă in vantul care-l izbi violent, şi care pleznia cu ploaie marea in gemete, ca un biciu cu miliardede ţiniere de argint.

Sirene lungi, mugiră a natafragiu... Impins puternic de o răbufnire a vantului, spre balustrada din dreapta, băiatul se crezu un zar asvarlit: soarta sa se declarase...

Cobori scara ingustă de piatră, tăiată in dig, sări nevăzut intr’o barcă şi vasli incordat spre larg, făcand un un salt abrupt de montagne-russe, peste primul val. Căuta poate stanca pe care Absirt, copilul regesc, a fost sacrificat, pentru fericirea Medeei. Deşi incercase să ţină barca aproape de ţărm, i se părea că e aspirată spre larg. Valurile il prăbuşiau acum in funduri de prăpastie neagră. Cu capul gol, cu fruntea ferbinte biciuită de ploae, vaslia fără ţintă.

Marea impinse barca spre stancile izbite de valuri, cari, spărgandu-se de ţărm, răbufniau in sus, in coloane uri-işe de albe pulverizări, ca din exploziile unor obuze fantastice.

Vaslia spre, supremul exil, proectand peste tragedia desfăşurata pe aceste stanci in vremuri legendare, o dramă modernă. Un val svarli barca intr’un colţ de stancă. Nu mai văzu nimic. Un strigăt de moarte, in furtună...  Şi marea răspunse cu o prăbuşire asurzitoare de valuri...

A doua zi, gazetele anunţau „groaznicul accident”... Dar eu ştiu că n’a fost accident, ci sinucidere...

 

Si mai este o dramă a mării, o dramă a portului, la care  asistăm zilnic, pe care o trăim cu toţii, fără să ne dăm seama de ea. Oraşul se surpă. Clipă cu clipă, zi cu zi, valurile mării Negre, valurile mării blestemate, rod ţărmul fărămicios. Case se prăbuşesc, cu temeliile minate de infiltraţiile apei, cartiere se surpă in mare, cu terenul mancat de valuri. In fiecare an, un nou colţ al oraşului, este evacuat, de frica dăramării...

Vechi documente vorbesc despre un alt port, despre Tomis, şi despre un altul care a existat inainte, mult mai inainte... Toate aceste porturi au fost pe rand inghiţite de marea ce se lărgeşte meru, surpand uscatul. Astfel, in fundul mării, in baia Constanţa, se află şi acum ruinele unui templu antic şi ale unei vaste artere de comunicaţie, pavată cu granit şi marmură, ce ducea spre portul străvechiu, aşa cum azi un larg bulevardmerge dealungul mării...

Ca maine, bulevardul acesta modern va fi şi el inghiţit de ape, şi alte căi se vor deschide, aite palasuri şi alte cazinouri se vor ridica, intr’o viitoare civilizaţie... Ca şi acum o mie de ani, ca şi azi, tot astfel, in Constanţa viitorului, alte părechi de indrigostiţi se vor plimba cu barca sub lună, alte drame de sange şi ignoranţă se vor urzi in pantecele marilor vapoare, alte idile de vilegiatură se vor sfarşi in adancul mării Negre, unde cazinoul şi digul de azi, vor urma soarta templului păgan de odinioară...

S’ar zice că o rea ursită, face ca zi cu zi, clipă cu clipă, marea aceasta cu furtuni catastrofale, să atace uscatul, să inghită ţărmul, să atragă oamenii, să-i turbure cu vraja ei lunară, să-i ameţească cu orizonturile ei albastre, să-i aspire in ea, in adancui ei negru, ca şi numele ei...

ION ZABAVA

Realitatea Ilustrata, 20 iulie 1933

twitter sharing button twitter sharing button linkedin sharing button

Vizitatori astazi

120
Techirghiol
28.03.2024 11:35
Actual: 17° C
Viteza vantului: 8.06 m/s