Sfarsit de sezon

Publicat de Aurel Băjenaru, 20 Septembrie 2020
Timp de citire: 4 minute

La munte sau la mare, sfarsitul de sezon este deopotriva de trist.

Miroase a toamna. Vilegiaturistii isi impacheteaza grabiti bagajele pline de amintiri si de regrete. Un gand unic si reconfortant consoleaza ultimele pareri de rau; "la revedere -  anul viitor". Cine stie! Poate ca peste un an muntele va fi mai batran, dar mai atractios, - marea, plaja - mai seducatoare!

Ici si colo, sosesc cavalerii sfarsitului de sezon. Ei incearca zadarnic sa insufleteasca un farmec, disparut cu cea din urma raza a soarelui de vara; cu cei de pe urma vilegiaturisti, intarziati sub umbrarul bradului sau pe nisipul argintiu al marii.

Au amutit padurile, s'au intristat vaile, au impietrit potecutele - alta data sglobii - ca insasi jocurile copiilor nebunateci. Iar marea, care strajuise o vara intreaga, idilele fetiscanelor cu fete imbujorate de dogoarea soarelui si de asprimea valului, si-a intunecat faptura.

Un aer de nedeslusita melancolie cuprinde intinsul pustiului, alta data insufletit de oameni cuprinsi de exuberanta vietei desprinse din catusele orasului.

Iata un colt de plaje. Doua barci, infipte in malul de nisip, isi plang singuratatea.Nici lipovanul cu barba rosie, stufoasa, care prindea copiilor pestisori de sidef si povestea indragostitilor "legenda laptarului"; nici lipovanul infratit cu vantul si cu marea - nu mai este.

Plaja a ramas asa cum au framantat-o miile de picioruse. A ramas doar un castel de nisip cu turnuletele si cu ferestruici facute din scoici, un castel micut si pustiu, incremenit ca in poveste. ...

Singuri, cativa pescarusi ca niste minuscule avioane, "evolueaza" deasupra marii, facand acrobatii neintelese: sunt singurele vietuitoare, care mai strajuiesc pustiul plajei vaduvita de oameni, de mesteri-pitici, de sirene cu pantofiori de cauciuc, de sfincsi cu fata de socolata, proptiti in nisip.

Nici "cavalerii de sezon" nu mai coboara pe plaje. Se multumesc cu ceea ce  le ofera adapostul vilei: o "conchista" tomnateca, colo pe terasa lipsita de soare; un album de fotografii - amintiri de vilegiatura - o cafeluta neagra facuta in bucataria de vara, care-si inchide solemn, chiar astazi portile...

Vilegiaturistul intarziat nu desluseste decat tristetea apasatoare care impresoara fiecare lucrusor, alta data prietenos, vesel, sglobiu ca insasi stapanii trecatori ai timpului de plaje...

A inceput vantul. Un vant aspru, rece, taios. Altadata inviora briza marii: astazi increteste fruntea celui ce mai asteapta zadarnic, la fereastra vilei, "o zi cu soare"... Nici soarele dragostei nu mai incalzeste si nu mai lumineaza; asa e "sfarsitul de sezon".

In plictiseala ultimelor zile, vila cu camere pustii, pare un enorm cavou in care paznicul a inmormantat o intreaga gospodarie de plaje: cosuri, umbrele, corturi.

Intr'o camera, un chirias grabit si-a uitat farfuria plina cu scoici. In alta, o dudue si-a uitat fotografiile si cateva scrisori legate cu panglicuta de matase. Langa piciorul mesei, o scrisoare rupta si o frantura de fraza:... "pentru ca si juramintele noastre au fost scrise pe nisip. La anul daca ne vom intalni, te voi pune sa juri la icoana, nu la barca lipovanului"...

Pe terasa plina de umezeala si de tristete, un soare de toamna tarzie isi trimite salutul matinal. Ce ar mai putea trezi sagalnica raza pe locul unde a huzurit o lume de copii cu glasul de argint, o lume de fete cu ochii jucausi, sprintari? Parfumul unei amintiri? Poate. Dar e atat de dureroasa si de apasatoare amintirea, cand marea mugeste in decorul sumbru al cerului plumburiu... Si nu e nici macar lipovanul, barcagiul, sa ne povesteasca legenda voinicului care, lovind valul marii, care i-a inghitit iubita, s'a prefacut in stana de piatra.

T.

Ilustraţiunea Română, 2 septembrie 1931

Imaginile sunt ilustratiile originale la articol.