Sfârşit de sezon la Constanţa - 1930

Publicat de Aurel Băjenaru, 27 Octombrie 2019
Timp de citire: 7 minute

OVIDIU, exilat la Tomis de atotputernicii imperiului roman, se plângea în vestitele-i „Triste”, de monotonia ţărmului Pontului Euxin, a cărui nemărginire o scruta fără nici o sperantă. Acelaş Ovidiu, turnat în bronz de data aceasta, examinează posomorit asfaltul umed în permanentă, a piaţetei care-i poartă numele.

Plouă, plouă cu o frenezie demnă cu adevărat, numai capitalei Dobrogei, de „perla Mării Negre”, o ploaie care te pătrunde la oase şi mai cu seamă în sufletul ce se întristează de moarte.

Se sfârşeşte sezonul la Constanţa!

S. M. R-ul a organizat ultima excursiune pe mare, cu vasul „Regele Carol”. Pierdut printre pasagerii cari populează covertele, îi examinez cu privirea care exprimă şi regretul lor totodată.

Ofiţerii de bord caută să risipească apatia generală, dar si singurii cari zâmbesc încrezători noului anotimp, căci indifernt de ploaie, timp frumos, hulă, ninsoare, nopţi înstelate sau furtuna, ei îşi vor conduce mai departe lebedele albe, pe întinsul apei liniştite sau răsvrătite, spre Orient.

Nici orchestra instalată la bord, nici dansurile trepidante, nu ajută la nimic. Amorţeala este generală şi par’că şi vasul se inapoiază întristat din ultima excursiune. La pupă, in briza serii doi tineri îmbrăţişaţi la parapetul de metal, se oglindesc in asfinţitul însângerat. Şi pentru ca fotograful meu să nu se inapoieze tocmai fără recoltă, i-a imortalizat pe o placă, reprodusă pe coperta acestui număr.

***

Ca sä te duci la Constanta, fãrä sä treci pe la Mamaia, ar fi egal cu o cálátorie la München, färà sä bei celebra bere bavareza. 

Iata-ne deci instalati In trenul de Mamaia, cu vagoanele pustii,  trecând printr'un peisagiu somnoros si lipsit de soare.

latá vestita plaje, despre care unii spun, cä n'ar avea rivala in Europa. Restaurantul e gol, ca un buget la sfärsit de an. Terasa pare un esafadaj sinistru, amenintând grotesc valurile, cu silueta-i uda, de ploaia care tocmai a contenit.

Doua domnisoare pe plaje. Doua intärziate, care vor probabil cu orice pret, sa introducá si la noi anotimpul "Nachsommer" (vara prelungita), dupà chipul  si asemanarea sezonului german.

Zadarnic insä. Soarele care a inceput un joc "de-a v'ati ascunselea" dupa nouri, le profileazd umbrele pe nisipul umed de ploaie. Sosirea noasträ stärneste senzatie. Unul din baesi, sustine cu toata caldura, ideea unei bai.

- Par'ca ati intra itr-o cada cu apà calduta, nu altceva !

Nu stiu dacâ dv., ati fi refuzat oferta atât de imbietoare, dar o reminiscentä  de ordin maladiv, a colegului fotograf, ne-a fäcut sa renuntäm, cu un deosebit entuziasm la propunerea baesului.

Ceva mai departe, zarim un grup tolanit. "Asta-i lovitura", se repede profesionistul  obiectivului. "O familie intreaga la plaje, pe timpul acesta, se publica pe patru coloane".Cum vor fi dormind ei pe nisipul umed? latá o problerna pe care n'o putern rezolva In frigurile vânatoarei. Când ne apropiem Insa, dezastru!...

In loc de familie tolanitä in nisip, gasim un grup in relief, sculptat de maini maiastre. In fotografia din capul acestei pagini, grupul poate fi observat clar, cu toate atitudinele perfect omenesti.

Cele douà sirene, care ne servesc de ghid-uri binevoitoare, ne povestesc ca grupul a fost lucrat de doi soti sculptori, al câror nume n'a putut fi aflat, dupa modele naturale. Ploaia a stricat ceva din reliefuri, dar lucrarea In sine, constitue o opera de adevarata arta.

In dreapta terasei, jumatate leganatä de valuri, jumatate esuata pe nisip, îi reliefeaza silueta, nostalgia si singuratatea, Evanghelia", barca plajei, care a purtat mii de vizitatori peste undele verzui.

Un hidroavian de scoalä, zbarnaie ca un bärzaun urias, pe deasupra apelor tacute, spintecând tacerea de moarte.

Pornim inapoi, spre trenul care ne asteapta garat pe linia depe marginea lacului. La vreo 15 metri distanta, chiar pe malul apei, mecanicul, fochistul  si un om de prin partea locului, se dedau unei ocupatiuni foarte distractive : pescuiesc.

Putinii calatori incep sa dea semne de nerabdare. Mecanicul aproape nici nu se sinchiseste. Intrigat de perseverenta lui, cobor din vagon si ma apropiu de el, cu ferma couvingere ca pândeste cel putin vreun rechin sau o foca, care sa-i lnghita vermusorul din vârful acului. $i deodata-i aud vocea plictisita :

 - Mai suera odata, Marinica,  poate mai e cineva pe plaje !

Sueratul se repeta la infinit, dar in sfarsit ajungem la Constanta vii si nevatamati.

Un vâl gros de ceata invaluie orasul si un burhai persistent de ploaie, turbura  cele mai bune dispozilii. Pe strada se vede arareori, numai din apropiere, câte o umbrela muiata si cate o'silueta infololita In pardesiu. Iar când trenul porneste pufuind  din gara, iti  face impresia ca locomotiva jubileaza de bucuria evadarii din Constanta...

Vagoanele sunt pline in toate clasele. In compartimentul nostru, un functionar al ministerului de domenii, care si-a petrecut vacanta intr-o colonie in Techirghiol, convins de zicala ca românul se naste poet, se simte absolut obligat sà transpunâ in versuri, intregul entuziasm, inclusiv toate sentimentele pe care le-a perceput sufletu-i de visâtor, pe malul marii.

Si dupa ce umple cateva file, incepe sa le recite cu vocea calma si inspirata:

Intr'un rasarit de mare,

cat esti tu mare, Mare.

Si'n apusuri vagi, ceresti,

Mare, par'ca te maresti.

Sa asculti aceasta libatiune poetica pana la sfarsit, ar fi insemnat sa ne transpunem in veritabil Tantal modern si sa suferim chinuri mai  groaznice decat eroul mitologic.

Si atunci salvarea noastra nu mai ramase decat in vagonul restaurant, unde nu se discuta altceva, decat despre sezonul recent sfârsit, despre ultimele cancanuri politice si mai cu seama despre cinematograf.

Un deputat de Constanta se mândria cu faptul ca in plin sfârsit de sezon, o societate de filme a turnat, cateva benzi de celuloid, in cetatea lui Ovidiu.

Singura replica la aceasta a fost intrebarea mirata a unui batran negustor de cereale, care cu o mina angelica spuse :

 - Ce-i mai lipsia chelului decat tichia, si Constantei decat  cinematograf ?

LIVIU MIRON

Realitatea Ilustrata, 25 septembrie 1930