Slavii și originea românilor

Publicat de Aurel Băjenaru, 13 Iunie 2026
Timp de citire: 17 minute

După toate articolele pe care le-am scris în urma documentării desfășurate timp mai bine de doi ani, asupra întrebării „care a fost adevărata origine a poporului român?” și asupra modului în care a început etnogeneza românească, am ajuns la o concluzie care, în opinia mea, oferă un răspuns coerent multor probleme pe care teoria clasică a etnogenezei daco-romane nu le explică pe deplin.

Istoria formării poporului român rămâne una dintre cele mai dezbătute teme ale istoriografiei din Europa de Sud-Est. Între retragerea administrației romane din Dacia, în anul 271, și apariția formațiunilor politice românești medievale, izvoarele scrise sunt puține și fragmentare. Acest „mileniu întunecat” a generat numeroase interpretări, fiecare încercând să explice cum a supraviețuit și s-a format un popor de limbă romanică într-o regiune traversată timp de secole de migrații și invazii.

În mod tradițional, istoriografia românească a pus accentul pe continuitatea populației daco-romane la nord de Dunăre. Totuși, numeroase elemente lingvistice, culturale și documentare sugerează că procesul etnogenezei românilor s-a desfășurat într-un spațiu balcanic mai larg, care a inclus si teritoriile de la nordul Dunării, dar mai ales provinciile romanizate din sudul fluviului.

Limba română împărtășește trăsături și un fond lexical vechi cu albaneza, limba unui popor cu o continuitate îndelungată în aceeași regiune balcanică. Primele mențiuni certe despre vlahi apar în izvoarele bizantine mai ales la sud de Dunăre. Creștinismul românesc s-a dezvoltat în cadrul lumii bizantino-slave, iar toponimia și hidronimia slavă acoperă o parte semnificativă a spațiului românesc. Toate aceste aspecte ridică întrebări importante și sunt dificil de explicat printr-o versiune exclusiv autohtonistă a continuității daco-romane.

1. Legăturile dintre limba română și albaneză

Limba română și limba albaneză împărtășesc un număr semnificativ de cuvinte și trăsături care nu provin nici din latină, nici din slavă. Printre exemplele invocate frecvent se numără cuvinte precum brad, mal, vatră și buză.

Interpretarea dominantă este că strămoșii românilor și ai albanezilor au trăit o perioadă într-o zonă comună sau în regiuni aflate în contact direct, situate în Balcanii centrali și vestici. Dacă populația românească s-ar fi dezvoltat exclusiv în fosta provincie Dacia, această apropiere lingvistică devine mai dificil de explicat.

2. Primele atestări ale vlahilor

Primele mențiuni clare ale vlahilor apar în izvoarele bizantine din secolele X–XI și sunt localizate în principal la sud de Dunăre. Printre autorii citați frecvent se numără Kekaumenos și Ioan Skylitzes.

Acest fapt nu demonstrează că românii s-au format exclusiv în sudul Dunării, însă ridică întrebarea firească de ce izvoarele îi observă pentru prima dată tocmai acolo și nu în spațiul nord-dunărean.

3. Toponimia slavă

Spațiul românesc conține un număr foarte mare de denumiri de localități cu origine slavă, mii de denumiri de fapt, precum Bistrița, Dâmbovița, Târgoviște etc..

Dacă o populație romanică ar fi rămas majoritară și dominantă în mod neîntrerupt din secolul al III-lea până în Evul Mediu, amploarea acestui fenomen de slavizare toponimică necesită explicații suplimentare.

4. Hidronimia

Situația hidronimelor este mai nuanțată. Marile râuri – Dunărea, Oltul, Mureșul sau Someșul – păstrează adesea denumiri foarte vechi, anterioare perioadei slave. În schimb, numeroase râuri și cursuri de apă locale poartă nume de origine slavă.

Această realitate sugerează o influență slavă puternică în perioada formării populației medievale românești.

5. Caracterul slav al creștinismului românesc medieval

Terminologia religioasă fundamentală a limbii române este mixtă. Unele dintre cele mai importante cuvinte sunt de origine latină, precum Dumnezeu (din Domine Deus), cruce, înger sau păcat.

Cu toate acestea, organizarea bisericească medievală și o parte importantă a terminologiei cultice au fost transmise prin intermediul lumii bizantine și slave. Apartenența românilor la spațiul ortodox răsăritean este greu de separat de influența exercitată timp de secole de Bizanț și de popoarele slave.

6. Scrierea chirilică

Deși româna este o limbă romanică, ea a fost scrisă vreme de secole cu alfabetul chirilic. Primele texte românești cunoscute apar în cadrul acestei tradiții slavone.

Acest fapt indică o integrare profundă a societății medievale românești în spațiul cultural bizantino-slav.

7. Fondul slav al limbii române

O parte semnificativă a vocabularului românesc provine din limbile slave. Printre exemplele cele mai cunoscute se numără cuvintele drag, prieten, nevastă, muncă și hrană.

Influența este atât de puternică încât numeroși lingviști consideră că perioada contactului româno-slav a reprezentat una dintre etapele decisive în evoluția limbii române.

Ce concluzionează istoriografia actuală?

Majoritatea specialiștilor nu mai susțin astăzi nici teoria autohtonistă radicală, nici teoria imigraționistă radicală formulată de Robert Roesler.

Modelul care poate fi larg acceptat este cel al unei continuități însoțite de mobilitate. Potrivit acestei perspective, e vorba de populații romanizate la sud de Dunăre dar și la nord, între cele două maluri existând contacte permanente și deplasări pastorale. Formarea poporului român s-a desfășurat într-un spațiu mai larg, care cuprindea atât regiunea carpato-dunăreană, cât și Peninsula Balcanică, iar influențele slave, bizantine și locale au avut un rol esențial în acest proces.

Argumentele prezentate anterior – apropierea dintre română și albaneză, primele atestări sud-dunărene ale vlahilor, amploarea toponimiei slave, influența ortodoxiei și utilizarea alfabetului chirilic – sunt tocmai elementele care fac dificilă susținerea unei versiuni exclusiv autohtoniste a originii românilor.

La acestea se adaugă și problema arheologică a creștinismului timpuriu. Dacă la nord de Dunăre ar fi existat o populație romanică numeroasă, sedentară și creștină, care și-a continuat existența neîntrerupt din perioada romană până în Evul Mediu, unii istorici consideră că ar trebui să existe mai multe dovezi materiale ale organizării religioase: biserici, baptisterii, necropole creștine, inscripții și alte vestigii ecleziastice. Descoperirile existente sunt relativ puține și fragmentare în comparație cu alte provincii romanice ale fostului Imperiu Roman.

Susținătorii continuității răspund însă că populațiile rurale și pastorale din perioada marilor migrații puteau practica un creștinism cu puține construcții monumentale din piatră.

Aceste observații nu infirmă existența unei populații romanizate în fosta Dacie Traiană după retragerea romană. Este foarte probabil ca grupuri locale să fi rămas la nord de Dunăre și să fi continuat să trăiască în regiune. Totuși, ele par insuficiente, luate separat, pentru a explica ansamblul dovezilor lingvistice și istorice.

Deci, o ipoteză mai plauzibilă, susținută de diverși cercetători de-a lungul timpului, afirmă că nucleul principal al populației românești s-a format în provinciile romanizate ale Balcanilor – în special în Moesia, Tracia, Iliria și Macedonia – unde limba latină și identitatea romană au supraviețuit timp de secole după căderea Imperiului Roman de Apus.

În acest context capătă o importanță aparte observațiile istoricului Radu Rosetti. Analizând izvoarele bizantine și lucrările unor istorici anteriori, el a atras atenția asupra unui fenomen adesea trecut cu vederea: marile incursiuni slave din secolele VI–VII în Peninsula Balcanică. Aceste expediții nu urmăreau doar obținerea de pradă, ci și capturarea populației locale. Unele cronici contemporane descriu raiduri repetate în care zeci de mii de locuitori ai provinciilor romanizate ale Imperiului au fost luați în robie și transportați la nord de Dunăre, în teritoriile controlate de slavi.

Dacă aceste mărturii sunt interpretate corect, atunci Dacia post-romană nu a fost doar spațiul în care au supraviețuit comunități romanizate locale, ci și destinația unui aflux important de populație romanică provenită din Balcani. În contact cu slavii și cu populațiile deja existente în regiune, aceste comunități ar fi putut contribui decisiv la formarea poporului român medieval.

În această perspectivă, romanitatea nu s-ar fi păstrat exclusiv prin continuitate locală, ci printr-un amplu proces de migrație, amestec și regrupare a populațiilor romanizate de pe ambele maluri ale Dunării.

Paginile care urmează prezintă argumentele și izvoarele pe care Radu Rosetti și alți cercetători le-au folosit pentru a susține această interpretare a originii românilor – o perspectivă care nu exclude continuitatea nord-dunăreană, dar care plasează centrul de greutate al etnogenezei românești în lumea romano-balcanică dintre Dunăre și Munții Balcani.

Rosetti mai vorbește și despre marele „slav” al istoriei noastre – Ștefan cel Mare –, care, în spiritul vremii și înaintașilor, obișnuia să ia robi din țările vecine. Aceștia, odată așezați în Moldova, deveneau iobagi, fiind numiți chiar așa: „vecini”.

° ° °

Fragment din :

PĂMÂNTUL SĂTENII ŞI STĂPÂNII IN MOLDOVA, DE RADU ROSETTI

Totul de la Origini Până la 1834, publicaţie din 1907.

In anul 552 o mare mulţime de Slavi prădă Iliria, fiind spre acest sfârşit transportaţi pe vase peste Dunăre de Gepizii cari locuiau în Transilvania şi în' Ungaria de Sud (Stritter II p. 40). Generalii lui Iustinian fură bătuţi și, după o prădăciune îndelungată. Slavii se reintoarseră în ţara lor cu o nenumărată mulțime de captivi şi cu toată prada care o adunară. Procopiu istoriseşte că Iustinian ar fi ridicat din nou şi reparat, în: contra Slavilor şi altor barbari multe cetăţi la Dunăre, cari mai nainte servise de adăpost în năvălirile slave.

Invaziunea Avarilor aduse, pe Slavi în urite încurcături, insă nu intrerupse năvălirile, lor în Imperiu. În anul 558 Hunii (Bulgarii) si Slavii navalira in Tracia, o pradara cu desavarsire luand o mulțime de robi (Theophanes p 197-198), trecură peste zidul pe jumătate căzut al lui Anastase și îngroziră Țarigradul. Bătură pe Bizantini la oraşele Zurulos (astăzi Ciorli) și Arcadiopolis şi se retrascră numai când Împăratul ameninţă să le împiedice trecerea Dunărei cu flota sa (Theophanes p 197).

Atunci Bizantinii nu mai fură supăraţi de Slavi vre-o câţivă ani. Tocmai între anii 565—578 ei istorisesc despre o isbucnire de ostilităţi între Slavi şi Avari. Neatârnarea Slavilor (de Avari) pare a rezultă şi din faptul că solul lui Bajan, care ceruse dela Impărat trecerea liberă prin Iliria și Moesia fu, la întoarcerea sa, surprins şi ucis de Slavi cari năvălise în lliria.

In anul 581, Tracia fu prădată de o sută de mii de Slavi (Menander p. 124, 126) și Impăratul Constantin Tiberiu fu silit să ceară ajutorul haganului Avarilor (Menander 127-129). In anul 583, Slavii ajunseră până la zidul cel lung, aproape de Bizanţ, prădănd ȘI robind în lung şi în lat( Theophylactus Simolkatta 4, I c, 6,7, Stritter p. 51-52 ). Commentiolos, şeful oștirii romane, reuşi, după trei bătălii, să-i gonească din Astica şi să le iea înapoi mare parte din pradă şi captivii cei mai aleşi (Striter p. 53). Ceea ce nu împiedecă ca. Tracia să sufere o nouă pustiire în anul 587( Theophyl, Stritter p. 51-52). După cucerirea oraşului Syrmium (azi Mitrovitza) de către Avari, căzu preponderența Slavilor in Ungaria de Sud şi nu încape indoială că ei deveniră supuși Avarilor.

Cand haganul facu in anul 591, pregătiri pentru un răsboiu în contra Bizantinilor, Slavii, după ordinile lui pregătiră şi ei vasele trebuitoare pentru trecerea Savei (Stritter p.55), Pe acea vreme avu loc lovirea ce ar fi făcut-o 5.000 de Slavi asupra Tesalonicului și despre care se vorbește in viaţa Sfântului Dumitru (Vita S. Demetrii, in Acta Sanctorum).

Ceva mai târziu, după aceeaş sorginte, haganul Avarilor ar fi condus o nenumărată armată de Slavi supuşi Avarilor in contra Tesalonicului, care fu impresurat opt zile cu 50 maşini de răsboiu(Vita S. Demetri). Aici se opriră incursiunile în Macedonia a Slavilor ce erau supuşi Avarilor.

Cu totul altfel insă Slavii liberi din Moldova și Ţara-Românească. In anul 592 Priscos fu trimis în contra lor pentru a-i supune în propria lor țară. Vedem din cearta iscată între dânsul şi haganul Avarilor că Grecii priveau pe Slavi ca un popor slobod și neatârnat de Avari(Theophyl VI, Stritter 55-56). Priscos trecu Dunărea, surprinse pe generalul slav Radgost, îi luă mulţi prinşi şi-i trimise la Bizanţ sub conducerea unui oricare Tatimir (după numele său un Slav)! A doua zi, Alexandru, unul din generalii greci, se încercă în în zadar să atace pe Slavi în aşezările lor neaccesibile după ce trecu Ilivakia sau Ilovaci (astăzi Ialomiţa), pănă ce un Gepid trădător conduse pe însuş Priscos, prin păduri și stufării, la așezărea Regelui (piE) său Muzok (Movowzos), care se află pe râul Paspirius (poate Buzăul de astăzi; cnf. Pasiaces la Ptolemeu) (THeophyl VI, 6,7,8,9, Stritter II 56-61).

In anul 595, o mică ceată de Slavi prădă oraşele Saldapa, Akys şi Skopi; însă la întoarcere ei fură cu totul nimiciţi în tabăra lor de generalul grec Petros(Theophyl, Stritter 63-64). In anul 596, când Slavii amenințară iarăș Bizanțul, Petros fu iarăşi trimis în contra lor. Slavii căutară să le împiedece trecerea peste Dunăre, însă după moartea căpeteniei lor, Pirogost, se retraseră peste llivakia.

Vedem că această expunere a. invaziunilor slave în Peninsula Balcanică în veacul al VI-lca este făcută de Schafarik pe baza mărturiilor scriitorilor contimporani Procopiu, Menandru, impăratul Mauriciu şi Theophylact Simokatta. Din ele rezultă că, în tot cursul secolului al VI-lea, Tracia, Iliria, „Moesia... Macedonia, Tesalia și chiar Elada au fost prădăte, mai în fiecare an de Slavii ce locuiau peste Dunăre în Dacia Traiană.

Cel mai însemnat din scriitorii citați de Schafarik, Procopiu, ne spune lămurit că fiecare incursiune a Slavilor costă Imperiul viaţa sau libertatea a 200.000 supuşi.

Este un fapt știut și netăgăduit că popoarele barbare, în incursiunile lor prădătoare, nu se mulţumiau a lua cu ele banii, obiectele de preţ şi turmele locuitorilor ţării prădate, dar că o mare parte a prăzii era alcătuită chiar de acei locuitori cari erau duși captivi în ţara năvălitorilor.

Acest obiceiu sa conservat in țările slave şi în tot Orientul până la finele evului mediu; incursiunile vechilor noştri Domni în Ungaria și Polonia ni-o dovedesc îndestul. Cronicile noastre sunt pline de asemene a exemple şi Ureche ne spune ca numai din expeditiunea facuta de Ştefan cel Mare in Polonia în anul 1498, el a adus o sută de mii de robi in Moldova unde i-a și aşezat.

Pustiirile Slavilor au fost atât de desăvârşile incât constatăm că în veacul următor populaţiunea romanizată a Imperiului este înlocuită, în Moesia aproape exclusiv, şi in celelalte provincii în cea mai mare parte de Slavi (Jirecek, Geschichte der Bulgaren, p. 92—94. şi p. 126). Ei fiind un popor care făcea plugărie (Schafarik, Slavische Alterthümer, I, 23, p. 537), aveau nevoie de robi, pentru a-i ajuta la munca câmpului, mai ales in acea epocă când o mare parte din populaţiunea lor validă erà întrebuinţată în fiecare an în incursiuni peste Dunăre.

Am puteă deci conchide, numai din faptul năvălirilor necontenite ale Slavilor în Peninsulă în curs de un secol, că Dacia Traiană a primit în acel period o mare parte din populațiunea Moesiei, Traciei, Iliriei, Macedoniei şi a Tesaliei.

Admiţând chiar că cifra lui Procopiu ar fi exagerată (200.000 n.m.), şi că captivii ar fi intrat numai într'o mică proporţiune în cifra care alcătuită pierderea de populaţiune a Imperiului în fiecare an, în urma acestor năvăliri ale Slavilor, este totuş mai presus de îndoială că adaosul de populaţiune primit de Dacia Traiană, în cursul unui secol, a trebuit să fie de mai multe sute de mii.

Peninsula Balcanică, a cărei populaţie scăzuse mult în urma răsboaielor prin cari o cucerise Romanii, primise chiar dela inceputul dominaţiunii romane numeroase colonii, și romanizarea elementelor tracice merse repede. Grecul Pricos Paniata, care precurse în secolul al V-lea toată Peninsula cu, prilejul soliei lui la Huni, ne asigură că atât limba oficială. cât şi limba vorbită in casă de locuitori eră cea latină.

Prin urmare acele sute de mii de locuitori din Moesia, Tracia, Iliria, Macedonia şi Tesalia, duşi peste Dunăre în captivitate de Slavi, în urma incursiunilor lor în Imperiu, erau un element roman (în urma conviețuirii și amestecului cu slavii, cunoscuți ulterior sub numele de vlahi, românii de astăzi – n.m.).