Societatea patriarhală a Techirghiolului

Publicat de Aurel Băjenaru, 9 Iunie 2026
Timp de citire: 6 minute

Revin aici la un văr de-al meu, un om pentru care observația socială e sport de performanță, iar sarcasmul – resursă regenerabilă. Uneori îmi lipsesc comentariile lui despre lume, rostite cu acel amestec rar de umor cinic, logică țărănească și precizie inginerească.

De fapt, tocmai din cauza asta l-am și sunat zilele trecute:
— Mai povestește-mi și mie despre societatea aia a voastră prăfuită, de care te plângi mereu că te plictisește. Poate îmi mai trece și mie dorul de Techirghiol, de mare și de Dobrogea. În general îl mai sun și-l provoc să-mi mai povestească despre viața din societatea autohtonă, sau mă sună el. Schimbăm câteva idei, după care, la un moment dat, mă întreabă:

— Ce se aude la voi în fundal?
Îi spun că suntem la masă. Era în jur de ora patru după-amiaza.
— Da' de ce așa devreme?
— Încercăm să mâncăm doar de două ori pe zi. Undeva trebuie să mai economisim și noi pentru concediu.
Face o scurtă pauză, apoi vine replica:
— Da, da... să nu vă prindă întunericul la masă și să trebuiască să aprindeți și lumina. Altă cheltuială.

După care izbucnește în râs. El are obiceiul sănătos de a fi primul care apreciază o glumă bună, mai ales dacă e a lui. În fond, e și normal: investise muncă intelectuală în ea. Are talentul de a identifica instantaneu absurdul unei situații și de a-l transforma într-o demonstrație practică despre cum funcționează mintea românului econom.

— Să-ți spun una cu lumina.
Și începe.

Locuia atunci cu familia sa în casa părintească, pe care o împărțea cu tatăl și mama sa. Era genul acela de aranjament familial românesc în care două generații conviețuiesc sub același acoperiș. Numai că, în realitate, nu era o democrație domestică, ci o mică societate patriarhală în sensul clasic al cuvântului: tatăl, fiind cel mai vârstnic, rămânea autoritatea supremă a gospodăriei. El stabilea ce e bine și ce e rău, ce se consumă și ce se păstrează, unde se face economie și unde nu. Faptul că altcineva plătea uneori cheltuielile sau muncea pentru anumite lucruri era un detaliu secundar. În ordinea firească a lumii, așa cum o vedea el, dreptatea și regulile porneau de la capul familiei și se transmiteau în jos.

— Ții minte când am mărit camera din față și am făcut sufragerie? Am pus și o lustră nouă, din aia serioasă, cu cinci brațe. La fiecare câte un bec de 100 de wați. Dacă tot pui lustra, măcar să vezi unde stai, nu?
Era perioada în care mulți români practicau o formă avansată de iluminat minimalist: cinci becuri în lustră, dar funcțional doar unul, pentru că economia trebuia să se vadă de la stradă.
— Eu am zis: „Ce dracu', pun de 100 de wați, să lumineze!”. Și plecăm în concediu.
La întoarcere, apasă pe întrerupător.
— Aprind lumina și... parcă intrasem într-o cămară. O lumină tristă, de ziceai că murise curentul și nu aflase încă.
Desface un bec. Patruzeci de wați
. Mai verifică unul. Tot patruzeci.
Le verifică pe toate. Toate de patruzeci.

— Mă duc la taică-miu: „Cine a schimbat, dom'le, becurile?”
— Păi consumau mult...
— ?
— Și trebuia să facem economie...
— Economie la ce? Că eu plăteam curentul! Și oricum costa cât două pâini și-un covrig!

Dar economia, ca orice credință autentică, nu are nevoie de argumente economice. Iar într-o societate patriarhală, autoritatea nu se justifică prin calcule, ci prin simplul fapt că există.

Aici mi-am amintit de alt episod cu tatăl său, un strateg al administrării resurselor familiale. Într-un an, via din curte nu produsese mare lucru.

— Luasem de la Basarabi jumate de camion de lăzi de struguri să facem vin.
Rezultatul: un butoi de 200 de litri și două damigene de câte 50. Una pentru el, una pentru taică-său. O împărțeală clară, democratică și, prin urmare, provizorie.

— Vin într-o zi acasă și-mi spune: „Damigeana ta s-a spart. S-a dus tot vinul.”
Ce să mai zici? Nenorocire.
Numai că damigenele nu aveau etichete, acte de proprietate sau cadastru viticol. Era imposibil de stabilit care era a cui.

— Da' culmea, exact a mea se spărsese. O coincidență statistică remarcabilă.

Povestea continuă câteva luni mai târziu. Aveau musafiri. Vărul meu scoate o oală de vreo cinci litri de vin din butoiul comun de 200 de litri.

— Vine taică-miu și-mi spune că vinul nu e făcut ca să fie băut cu oala.
— Păi și pentru ce e făcut?
— Nu de-aia l-am făcut...
Explicația se oprea aici, ca multe teorii economice tradiționale.
— N-am mai zis nimic. M-am dus la Basarabi și mi-am luat alt vin.

În fond, aceasta era una dintre marile lecții ale patriarhatului din Techirghiol. Nu era vorba doar despre economie, becuri sau vin. Era vorba despre o lume în care capul familiei rămânea arbitru, legiuitor și instanță de apel în același timp. Proprietatea era sacră, dar interpretarea drepturilor asupra ei aparținea, în ultimă instanță, celui mai vârstnic. Iar dacă realitatea nu confirma principiul, cu atât mai rău pentru realitate.

Și poate tocmai de aceea îmi lipsesc uneori conversațiile cu el. Nu pentru poveștile în sine, ci pentru talentul lui de a demonstra că absurdul nu trebuie inventat. În Dobrogea, ca și în restul țării, el vine gata produs, direct din gospodărie.