Stațiunile noastre balneare, Techirghiolul

Publicat de Aurel Băjenaru, 27 Septembrie 2026
Timp de citire: 9 minute

Astăzi, numele Techirghiolului este strâns legat de nămolul terapeutic și de tradiția sa balneară. În 1909 însă, localitatea se afla încă la început de drum ca stațiune, iar imaginea pe care încerca să și-o construiască era departe de cea a unei destinații balneare adevărate.

Un astfel de Techirghiol descoperim în articolul publicat de V. Dașcovici în 1909, o relatare savuroasă și plină de ironie despre o vizită de doar câteva ore. Autorul pleacă din Constanța cu multă curiozitate și cu așteptări pe măsura laudelor pe care le citise despre noua stațiune, dar călătoria și, mai ales, ceea ce găsește la destinație îi temperează repede entuziasmul.

Drumul anevoios, praful, căruțele, improvizațiile și peisajul încă puțin închegat al stațiunii îi oferă prilejul unor observații când amuzate, când necruțătoare. La un moment dat, descriind drumul, Dașcovici scrie: „este plin de praful prin care ți se îneacă piciorul”. E o imagine pe care o înțeleg poate mai bine decât mi-aș fi dorit, pentru că îmi trezește o amintire veche, pe care încă o mai am din copilărie, de pe maidanul de la capul cartierului tătăresc. Praful acela gros, care se ridica la fiecare pas și în care piciorul se afunda, îmi este și astăzi familiar.

În Techirghiolul de mai jos, „vilele” sunt, în multe cazuri, căsuțe modeste din chirpici, paiante sau scânduri, străzile sunt neamenajate, iar în jurul cazinoului, bazarurilor și băilor de nămol se desfășoară o viață de stațiune încă în formare.

Dincolo de ironia autorului, articolul ne oferă însă o imagine prețioasă a Techirghiolului de acum mai bine de un secol, o localitate care își căuta încă forma și identitatea de stațiune balneară și care încerca să transforme resursele naturale ale locului într-o atracție pentru vilegiaturiști.

Iar dacă astăzi privim Techirghiolul prin prisma unei tradiții balneare deja consacrate, lectura acestui text ne poartă într-un moment în care totul abia începea. Și poate tocmai de aceea merită să-l lăsăm pe V. Dașcovici să ne conducă, cu umorul și sarcasmul său, prin Techirghiolul anului 1909.

°°°

Stațiunile noastre balneare

TEKIRGHIOLUL

„Să stai trei ani în Constanța și să nu vezi Tekirghiolul e într’adevăr fenomenal!“ a exclamat un prieten la mărturisirea mea că nu cunosc această stațiune balneară, deși am fost într’o vreme locuitor al anticului Tomis. Și mărturisesc, exclamația prietenului a avut darul să mă scoboare în proprii mei ochi, căci asta era dovada celei mai complecte lipse de curiozitate, — și curiozitatea — defect sau calitate femenină! — e semn de superioritate. Dar timpul nu-i niciodată pierdut când omul tot mai are năzuința de a se cultiva, vreau să zic... de a fi curios. Zilele trecute am vizitat din nou Constanța și cel dintâi gând mi-a fost Techirghiolul, să-l văd și apoi să mor..

Deși sculat de portarul hotelului cu o jumătate de oră inainte de aceea pe care i-o fixasem, totuși am avut fericirea să pierd prima cursă a tramcarului Toma Blându.

Soarta, însă, m’a favorizat să văd cu o oră mai curând minunata stațiune balneară, căreia un confrate i-a închinat articole entuziaste într’un ziar guvernamental. Un domn din București cu soția și copilul, care pierduse desemenea tramcarul, propuse să luăm împreună o trăsură și ne învoirăm repede și cu birjarul, întărind astfel din nou zicătoarea că aceiași soartă înfrățește pe oameni.

Drumul interesant cu țipetele doamnei care la fiecare hop atrăgea în mod imperativ atenția birjarului ca să evite vre-o „nenorocire“, cu povestirile domnului despre trăsuri ca și calul de acasă,cu poposirile la Constanța Nouă , adică la cârciuma de acolo ca și la cea din Agigea, cu praful gros și cu căruțele care transportă nămol original la „sanatoriile“ Constanței și, în sfârșit, cu tipurile caracteristice ale diferitelor neamuri de locuitori dobrogeni, și a trecut lesne, nesimțit, în aproape două ore.

Suferi bucuros orice , atunci când ai un țel determinat spre care mergi cu hotărâre nestrămutată și numai astfel se explică cum suferă bieții sezoniști drumul acesta fără să murmure ceva împotriva cuiva.

Iată-ne aproape de Meca... pardon, de Tekirghiol. Afurisit condei deprins s’o ia razna ca șoselele Dobrogei!

Trăsura lasă drumul alb de praf, pe care apar ici-colo pete închise de pietriș împrăștiat de cei doi cantonieri, și apucă dea dreptul peste câmp spre stațiune, încă un delușor, o vale mică și suntem în Techirghiol. N’ ai crede dacă nu ți-ar confirma aceasta birjarul, dacă n’ai vedea în față lacul nesfârșit și dacă la dreapta, la stânga, înainte și înapoi, nu ți-ar apărea vila Vidrighin, vila Ionescu, vila Popescu, bazarul din București, Luvrul din Techirghiol, etc.

Trăsura trage în centru, pe piațeta din fața „Cazinului comunal“ unde obișnuit scoboară vizitatorii de o zi sau de câteva ore.

— La revedere după amiază la 2. Ne întoarcem împreună.

Mă duc sa întâlnesc pe confratele B. și pe dr. D. In sfârșit sunt singur în nesfârșitul Tekirghiol, visul scump al atâtor nopți albe de iarnă.

In față, lacul imens, aproape, pe mal, niște cabine, un bazar de bâlciu, cu caișori pentru copii și prăvălii cu fructe diferite; în spate, dealungul cazinului, diferite magazine cu mărunțișuri, cu „suveniruri“ și cu rahat.

O iau la dreapta pe malul pe care se văd o sumedenie de „vile“, cărora le-ar putea da orice altă denumire, afară de aceea care li se dă. Căsuțe mici, altele mai mari, lucrate în paiante sau din cherpici, — un produs special dobrogean, ieftin și practic, înlocuind cărămida sau piatra de zidărie — multe sprijinite în pari ca să nu se dărâme și mai multe încă lucrate numai din scânduri, — acestea sunt „vilele“ Tekirghiolului, cu 3—4 excepții onorabile.

Drumul, croit așa la întâmplare de o căruță sau trăsură care a lăsat urme și după care au venit altele, este plin de praful prin care ți se îneacă piciorul și expus la arșița dogorâtoare a soarelui. Dar neînvins în curiozitate merg înainte, trebue să mai aibă ceva deosebit stațiunea căci altfel la ce am venit?

Printre vile privesc stradele murdare, în care se aruncă gunoaie și in care gospodinele vilegiaturiștilor familiști pregătesc bucate în fumul înăbușitor al vreunei sobe primitive de pământ cu cotlon. Ici o vilă cu , băi calde și reci de nămol“, dincolo alta cu aceiași reclamă, mai încolo o cofetărie, un alt birt „cu prețuri convenabile, în care se mănâncă și la carte“, apoi iar câteva vile și Techirghiolul s’a terminat. Am dat iar de câmpie fără să pot vedea nimic. Ba, în depărtare, izolat, văd ceva: e hotelul Movilă despre care se spune numai bine, dar până la care nu îndrăznesc să mă avânt. Socotesc că praful înghițit imi ajunge și mă întorc.

Simt nevoia de a pleca mai curând la Constanța deși nu mă aflu în această stație decât de vreo trei sferturi de oră. Ceasornicul îmi spune că până la prima cursă de înapoiere a tramcarului trebue să mai stau în Techirghiol jumâtate de oră.

Pe terasa casinului comunal. Câteva mese simple, goale și prăfuite ca și Întreaga stațiune. Pe câte un stâlp afișele vre-unei reprezentații teatrale sau vre-unui „mare bal“ cu două muzici și tombolă. In fața terasei așteaptă ora plecărei tramcarul lui Toma Blându, învăluit într’o rețea groasă de praf balnear — o specialitate de praf a localității de culoare închisă de tot, aproape neagră și foarte lipicios. Il privesc și simt pare că o atmosferă înecăcioasă în juru-mi — atmosfera obișnuită a acestui vehicul când se pune în mișcare, în sfârșit plecarea. In urmă rămâne cafeneaua vecină cazinului, la mesele căreia tipuri cu sau fără fes sorb alene din cafea, bazarurile. magazinele si celelalte „vile“.

încet încet praful pune stăpânire pe tramcar și pe cei din el, risipindu-se pe urmă în fâșii tot mai albicioase.

Toți călătorii se deprind lesne și li se pare că de când e lumea le-a fost dat să trăiască in praf, in hopurile nesfârșite ale drumului, în hodorogelile tramcarului și în zurgălăii telegarilor. E o atmosferă de viață, de mișcare și de zgomot în jurul vehiculului, atmosferă în care până și praful parcă e însuflețit..

Fără să vrei gândurile te duc aiurea și, numai după o ședere de o oră și un sfert in această stațiune balneară, îți vin în minte crâmpee din strigătele de revoltă ale unora împotriva celor cari renunță la farmecul și utilitatea localităților noastre de viligiatură pentru a trece granița... Să poftească cineva să mă mai înfrunte pentru că n’am văzut Techirghiolul deși am stat în Constanța trei ani!

V. Dașcovici

Minerva, 18 august 1909