Strunga (Câşla)

Publicat de Aurel Băjenaru, 4 Iulie 2026
Timp de citire: 5 minute

După cum mai scriam, ca în primii ani (anii 2000) ai incursiunilor noastre dedicate descoperirii și promovării frumuseților mai puțin cunoscute ale Dobrogei, pe vremea când internetul era încă la începuturile sale, am pornit într-o dimineață luminoasă de vară  (2025) într-o nouă călătorie. De această dată, ne-am propus să descoperim trei biserici bulgărești din sudul Dobrogei, aflate în satele Satu Nou (fost Enichioi), Strunga (fostă Câșla) și Izvoarele (fostă Pârjoaia).

Aceste lăcașuri de cult se înscriu în aceeași familie arhitecturală și culturală cu biserica bulgărească semiîngropată de la Istria, fiind apropiate atât prin tipologie și cronologie, cât și prin contextul istoric în care au fost ridicate. Ele ilustrează o soluție locală, ingenioasă și discretă, adoptată de comunitățile creștine din Dobrogea secolului al XIX-lea pentru a-și putea păstra credința și practica religioasă în condițiile impuse de administrația otomană.

Primul obiectiv de pe traseul nostru, și totodată primul punct de pe hartă, a fost vechea biserică din Strunga, fostul sat Câșla.

Satul a dispărut de zeci de ani, însă locul nu a rămas pustiu cu totul. Aici s-a înfiripat un mic așezământ monahal, transformând fosta biserică într-un loc de pelerinaj, rugăciune și reculegere. În mijlocul unui peisaj dobrogean sălbatic, printre scaieți uriași, pietre, praf și, uneori, șerpi, liniștea este aproape deplină. Mi-am imaginat că iarna acest ținut trebuie să fie și mai aspru și mai dezolant decât în arșița aproape ireală a verii dobrogene.

Trebuie să recunosc însă că vechea biserică ne-a dezamăgit într-o oarecare măsură. Din construcția pe care speram să o descoperim nu mai rămăsese aproape nimic din farmecul și arhitectura bisericilor bulgărești semiîngropate pe care le căutam. Reconstrucțiile succesive îi schimbaseră înfățișarea, astfel încât caracterul său originar devenise greu de intuit.

Numele Strunga provine de la satul care odinioară ocupa această vale înconjurată de dealuri, cu deschidere spre Balta Oltinei. Așezarea a fost părăsită în ultimele decenii ale secolului trecut, pe măsură ce locuitorii s-au mutat către orașe, iar ultimii bătrâni au rămas doar în cimitirul de pe coama dealului. Astăzi, din când în când, rudele mai revin să aprindă o lumânare și să pomenească numele celor plecați.

Biserica are însă o istorie mult mai veche. Primele sale forme datează de la începutul secolului al XIX-lea, când era ridicată din chirpici și acoperită cu stuf. În 1926, comunitatea a reconstruit-o din cărămidă, păstrând vechea temelie. Imaginea veche adaugata o arata in forma de atunci, schimbata deja. Sub Sfânta Masă au fost descoperite pomelnicele ctitorilor, toți de origine bulgară, iar în biserică s-au păstrat câteva icoane vechi pictate pe lemn și un veșmânt preoțesc vechi de aproximativ un secol, mărturii ale continuității vieții religioase de aici.

După abandonarea satului, biserica a cunoscut o nouă etapă începând cu anul 2004, când, cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Tomisului, aici a fost înființat un schit de maici. Primele încercări de a întemeia o obște au fost îngreunate de izolarea și condițiile aspre ale locului. Din 2005, odată cu venirea maicii Filareta, a început însă renașterea așezământului. În jurul vechii biserici au fost ridicate chilii, o trapeză și spații pentru pelerini, iar locul a redevenit, încetul cu încetul, un centru de rugăciune într-un ținut care părea condamnat uitării.

Am părăsit Strunga cu un sentiment amestecat. Dacă biserica nu ne oferise surpriza arhitecturală pe care o căutam, peisajul dobrogean din jur a compensat din plin dezamăgirea. Ne-am continuat drumul spre Satu Nou, unde aveam să descoperim ceea ce căutaserăm încă de la începutul excursiei: autentica comoară a patrimoniului cultural și religios dobrogean, vechea biserică bulgărească din Enichioi, păstrată încă în picioare.