Suflet de Tătarcă

Publicat de Aurel Băjenaru, 7 Aprilie 2024
Timp de citire: 9 minute

Povestitorul, publicistul și scriitorul Ion Dumitrescu-Frasin (1900-1951), trimis ca  învățător  în satul de tătari Pervelia (Moșneni) la 19 ani, a organizat prima scoală românescă aici, pe care a condus-o timp de 3 ani. Din acest timp ne-a lăsat câteva studii de o deosebită valoare despre tătarii dobrogeni, obiceiurile și folclorul lor. În imagine "Familie de tătari" de Iosif Iser.

Suflet de Tătarcă 4 Septembrie, 192...

M’am întors iarăș în satul acesta tătăresc. Eri am plecat din Constanța. In urma mea, se pierdeau, treptat, treptat, casele orașului, cazanele petrolifere, viile din margine.... Căruța mergea pe șoseaua ce duce la Mangalia, paralel cu marea, care aci se vede la stânga, — brăzdată de valuri cu coama albă înspumată, — aci se pierde de tot în dosul unor delușoare. Șoseaua este numai praf și se’ntinde ca un șarpe de-alungul unei câmpii, unde nu vezi nici pomi, nici sate frumoase, ci numai câmpia care se’ntinde nesfârșită. Ochii nu poți să ți-i odihnești pe vreo priveliște încântătoare, ba chiar trebue să-i închizi de multe ori și să ți-i aperi, — acoperindu-i cu mâinile, — dacă vrei să nu te orbească praful stârnit pe șosea de cai, de căruțe sau de automobile, care neîncetat se duc spre Techirghiol și se -ntorc.

In drum, am poposit puțin la satul A... (Agigea n.m.) — un sat tătăresc, — unde sunt câteva cârciumi și cafenele pentru călători. Apoi, am trecut înainte pe lângă satul și lacul Techirghiol, — împrejurul căruia sunt numai vile, sanatorii și instalații de băi, — ne-am oprit câtva timp și am băut apă rece din isvorul de la grădinărit, — un isvor răsărit ca o minune pe întinsul acestei stepe, — am suit culmea spre movilele nenumărate ce se ’nșiră ca un lanț de-a latul câmpiei, iar pe la ceasurile șase seara am ajuns în....

De la oarecare depărtare, satul pare frumos, dar, cu cât te apropii, cu atât vezi că aici trăește un popor de stepă, căruia nu-i plac pomii și verdeața. Casele Tătarilor sunt mici, cu ferestre puține și pipernicite, îngrămădite fără nici o regulă unele între altele și murdare. Dacă ținem seamă de mersul civilizației omenești, vedem că mână în mână cu ea a mers și construirea locuințelor, dela scorburi, peșteri, locuințe lacustre, până la ceea ce avem azi. Când intri într’un sat tătăresc dobrogean, — cum este acesta, — îți dai seama că ai în față o națiune înapoiată, numai după felul caselor. Dintr’o singură ochire asupra satului, nu poți cunoaște care e tătar bogat și care sărac, fiindcă toți au case la fiel; deosebirea stă numai în numărul vitelor și felul hranei. , Cum am intrat în sat, am mers la vechiul meu prieten, hogea Hafuz Seid Omer, care mă primi cu toată bucuria, în felul ospeției orientale. După apusul soarelui, cum auziră că m’am înapoiat, Tătarii începură să vină la casa hogii, ca să mă vadă. Casa lui Hafuz Seid Omer este la fel ca toate celelalte : pipernicită, făcută din chirpici și acoperită cu pământ galben și stuf, cu geamuri mici și fără curte îngrădită. Când intri, dai întâiu în sală, unde întâlnești de toate: găini pe cuibar, instrumente vechi, vatra soldi și altele. La dreapta este o cameră pentru nevastă și copii, iar la stânga alta pentru primirea oaspeților. Intrând aci, nu vezi nici paturi, nici mese, nici scaune. Pe de lături, — de-a lungul pereților, — pe jos, sunt înșirate, una lângă alta, niște perini pe care stai turcește, cu picioarele încovoiate și vârîte sub tine. Am fost poftit să stau în fundul camerei, — cu fața spre ușă, — locul de cinste la orientali. Când se strânseră oameni mai mulți, începurăm să vorbim.

După obiceiul Tătarilor, gazda a dat și o masă în cinstea mea. Ni se aduse să mâncăm. Masa, — de lemn, circulară și cu diametrul aproape de doi metri, — fusese pusă pe un scăunaș. Toți Tătarii, împreună cu mine, ne așezarăm turcește în jurul mesei. Se aduseră mai multe tăvi cu mâncări

felurite, între care multe aluaturi. Toți mâncau cu mâna, căci la Tătari nu se pomenește de furculiță. Ei mănâncă foarte multă carne și le e peste putință să trăiască fără ea. După masă, am stat iarăș de vorbă, fumând mult și bând cafea. Mi-am găsit și o casă, unde voiu locui anul acesta. Apoi, târziu, plecară toți. Mi se așternu pe jos, după obiceiul locului. M’am culcat și fiindcă eram obosit, am adormit repede.

6 Septembrie... Locuesc într’o casă tătărească. E potrivită și trebue să mă mulțumesc cu ea, căci nu găsesc alta mai bună. Sunt singur și nu mai stă nimeni în curte. Mi-am adus toate lucrurile trebuitoare. Spre deosebire de multe altele, curtea casei mele e împrejmuită cu zid înalt de pia­tră. In fața casei am liber, la stânga pe hogea Hafuz Seid Omer, iar în spate pe Tătarul Mosin Arslan, stăpâ­nul casei în care locuesc. Mosin Arslan este un om cumsecade, cel mai mun­citor și mai bun gospodar din sat ,spre deosebire de ceilalți, care sunt leneși și fataliști.

9 Septembrie... E luptă între sfârșitul verii și începutul toamnei Seara aceasta parcă ar fi din basme. E lumină ca ziua Nici o adiere de vânt nu se simte și căsuțele pipernicite par niște bătrâni gârboviți și întristați de viață. Luminițele din geamuri scânteiază ca niște licurici. Liniște peste tot. In depărtare, spre marginea satului, se aude un cântec monoton și trist. Melodia orientală suie, coboară, ține aceiaș notă lungă, sue și coboară iarăș, iarăș, în sunete dulci. Cu fiecare notă, cu fiecare cuvânt, ți se coboară în suflet o nostalgie dulce..., nespusă..., începi să visezi... Gândurile mi se duc departe si pare că văd totul : viața mea sbuciumată..., dorurile mele neîmplinite... Cântece de jale, cântece de dor..., din armonia voastră se țese firul amintirii. Amintirile !... Singuratec, de multe ori omului îi place să trăiască în vraja lor. Dacă n’ar fi ele, ce-am fi noi, ce-am avea pe lumea aceasta, dacă n’am ști ce-am avut? Fără amintiri, am muri în fiecare clipă.

28 Ianuarie, 192.... Un Tătar, — Șerchet, băiat bogat și fruntea flăcăilor din sat, se ține de mine ca o umbră, servindu-mă pretutindeni. Astăzi am râs mult de el. Din vorbă ’n vorbă, s’a apucat să-mi spună că plac fetelor tătarce, fiindcă am fața brună. — „Păcat, — zicea el, — că nu ești Tătar !“

7 Februarie... Când m’am mutat astă toamnă în casa unde șed m’am învoit cu Mesin Arslan, — gazda mea, — ca femeia și să-mi măture prin casă și să-mi facă focul. Femeile tătarce nu sunt asemeni cadânelor turcești și nu umblă acoperite cu ele, ba chiar se arată și fac servicii creștinilor. Măturatul sau aprinsul focului se făcea întotdeauna în lipsa mea, după ce plecam la ocupațiunile zilnice căci lăsam cheia. Astăzi, ca de obiceiu, m’am dus la lucru; dar, după o jumătate de oră, mi-am amintit că uitasem ceva acasă și m’am întors să-mi iau ce-mi trebuia. Când intru în cameră, rămân mirat. Lângă masă, ședea pe scaun o Tătarcă de vreo optsprezece ani, uimitor de frumoasă. Se uita la fotografia mea. Cum mă văzu, dădu un țipăt ușor, își acoperi fața cu mâinile și, — ca o căprioară speriată, — voi să fugă, încercai s’o opresc, dar ea se sinuci și-mi scăpă. Mă uitai lung în urmă-i și-mi veni să râd de spaima ei. Cât de frumoasă, de simplă și de naivă era!

8 Februarie... Am căutat să aflu cine era fata pe care am găsit-o în casă la mine. . “ ‘ , .... * , „ Ispitind pe Șerchet, prieten« lan are vreo fata, el îmi spuse ca da. O chema Cairie. Tot Șerchet îmi spuse’n taină că ea e cea mai frumoasă fată din partea locului și că flăcăii se prăpădesc de dra­gul ei, dar nu pot s’o vadă, căci șade mai mult în casă, după obiceiu. Acum m’am lămurit și eu. Mama ei o trimea ades în locul ei să-mi măture și să-mi facă focul. De altfel, observasem eu că în casă e cu mult mai curat și mai bine orânduit. Toate acestea mi le făcea Cairie. Ce mândră floare parfumată, răsărită în această stepă înaltă, sveltă, cu formele pline, parcă o văd speriată, gata de fugă. Fața îi e puțin gălbue, dar rumenă, ochii negri, sprâncenele stufoase și unite, văpsite cu un negru strălucitor, iar părul cu un auriu sclipitor, căci așa obicinuesc Tătarcele să se înfrumusețeze. Peste haina ei roșie și lungă încinsă cu o centură de argint, iar mijlocul îi e atât de subțire, parcă ar sta să se frângă. In cap are o năframă albăstrie și în picioare sandale de lemn, iar la gât poartă o salbă de bani de aur și’n urechi cercei. Din toată făptura ei, se desprinde o naivitate fără seamăn, un farmec de copilă sălbatecă a stepei, un miros de pământ din câmpiile Crimeii, patria ei. (Urmează)

I. DUMITRESCU-FRASIN Adevěrul Literar şi Artistic, 15 februarie 1931