Sunt aromânii același popor ca și românii, cu o limbă comună?

Publicat de Aurel Băjenaru, 20 Iunie 2026
Timp de citire: 8 minute

Când scriu aceste rânduri mă gândesc și la prietenii, vecinii și cunoscuții mei aromâni din Techirghiol. Nu doresc să rănesc convingerile etnice ale nimănui și nici să emit verdicte pripite într-o chestiune care a stârnit dezbateri de mai bine de un secol. Tocmai de aceea, cred că întrebarea trebuie privită cu nuanță și cu respect față de toate sensibilitățile implicate.

Sunt aromânii și românii același popor?

Răspunsul este, cel puțin cel pe care l-am găsit eu după ultimele constatări personale, și da și nu, sau...

Popoarele provin din aceeași rădăcină etnică și lingvistică. Sunt, dacă vreți, două ramuri ale aceluiași arbore, despărțite de istorie, dar unite prin origine. Romanitatea antică a dat mai multe popoare cu același substrat.

Sau, și mai sugestiv, aromânii sunt legați de români o idee mai mult decat toți ceilalți vorbitori de limbi romanice, intervenind aici , pe langa substratul balcanic comun, unul strain insa:

• Franceza = latină vulgară + substrat galic (celtic) + influență germanică (franci)

• Italiana = latină vulgară + diverse substraturi locale (etrusc, osco-umbric, celtic în nord, grec în sud)

• Spaniola = latină vulgară + substraturi iberice și celtiberice + posibilă influență bască

• Portugheza = latină vulgară + substraturi lusitane, celtice și iberice

• Româna = latină vulgară + substrat paleobalcanic (daco-traco-iliric) + influență slavă ulterioară

• Aromâna = latină vulgară + substrat paleobalcanic + influență greacă și balcanică ulterioară

Rămânând la vlahi, în primele secole ale Evului Mediu, populațiile romanizate de pe ambele maluri ale Dunării formau o comunitate relativ unitară, pe care cercetătorii o numesc adesea „romanitatea orientală”.

Separarea acestei mase latinofone pare să fi fost provocată de marile migrații ale secolelor VI–VII, în special de pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică. În urma acestor transformări, comunitățile romanizate au fost fragmentate și au evoluat în direcții diferite.

───

Istoria clasică, oficial românească, susține continuitatea daco-romană la nord de Dunăre după retragerea administrației romane din anul 271.

Există însă și istorici, trecuti sub tacere pana acum, care au susținut că nucleul limbii române s-ar fi format în principal la sud de Dunăre, în comunitățile de vlahi din Balcani, iar o parte dintre acestea ar fi migrat ulterior spre nord.

Potrivit acestei ipoteze, populațiile romanizate din Peninsula Balcanică, aflate sub presiunea bulgarilor și a altor popoare migratoare, s-ar fi deplasat treptat către Transilvania și regiunile nord-dunărene, unde s-au amestecat cu populațiile romanizate locale rămase după retragerea aureliană.

În această perspectivă, formarea poporului român nu ar reprezenta exclusiv o continuitate locală, ci și rezultatul unui amplu proces de migrație și reunificare a comunităților romanice de pe ambele maluri ale Dunării.

Eu doresc să adaug aici: protoromânii s-au despărțit când, în limbajul românilor de astăzi, a apărut cuvântul „muncă”, cu înțeles de „pedeapsă” sau „caznă”, cuvânt inexistent în aromână.

───

Cuvântul „muncă”

De mai mult timp mă urmărește o observație lingvistică aparent minoră, dar care ridică întrebări interesante. În limba aromână nu există substantivul „muncă” și nici verbul „a munci” în forma și sensul cunoscute astăzi în română.

Pentru activitate, lucru sau ocupație, aromânii folosesc alte cuvinte, multe dintre ele provenind din fondul latin vechi sau din influențe grecești. Acest fapt devine interesant atunci când analizăm originea cuvântului românesc „muncă”. Lingviștii sunt de acord că termenul nu este moștenit din latină. El provine din slavă, unde avea inițial sensul de „chin”, „caznă”, „tortură” sau „pedeapsă”. Sensul vechi s-a păstrat până astăzi în expresii precum „muncile iadului” sau „muncile veșnice”.

Teoria pe care am expus-o eu într-un articol anterior, aici pe scurt, susține, în completarea tezei originii românilor a lui Rosetti, legătura dintre „muncă” și minele de sare din Apuseni controlate de bulgari:

Argumentul lingvistic („muncă”): Un exemplu oferit este evoluția cuvântului „muncă”. Acesta provine din slavona veche (monka), unde însemna „tortură” sau „pedeapsă”. Vlahii din Balcani care încălcau legea erau trimiși ca pedeapsă în minele de sare din Transilvania (controlate la acea vreme de bulgari), unde prestau această activitate extrem de grea, termenul transformându-se ulterior în timp în sensul actual de activitate fizică/lucru.

La aromâni, însă, acest împrumut lipsește. Este doar o simplă diferență de vocabular? Sau reprezintă o urmă a momentului în care cele două comunități s-au despărțit?

───

În acest context capătă interes observațiile istoricului Radu Rosetti. Analizând izvoarele bizantine, el remarca faptul că incursiunile slave din Balcani nu urmăreau doar obținerea de pradă, ci și capturarea populațiilor locale. Cronici medievale vorbesc despre mii și chiar zeci de mii de locuitori romanizați luați în robie și transportați la nord de Dunăre.

E vorba de existența unor practici prin care condamnații sau populațiile supuse erau trimiși la diverse munci grele, inclusiv în exploatările de sare despre care scrie V. Motonga in "Stăpânit-au Bulgarii asupra ținuturilor românești din nordul Dunării în timpul primului lor imperiu (679-1018)".

Dacă asemenea fenomene au existat la scară largă, atunci nu este imposibil ca anumite comunități romanice din Balcani să fi ajuns în regiunile nord-dunărene în urma unor astfel de deplasări forțate.

De aici apare o speculație istorică interesantă: dacă termenul slav care însemna „caznă” sau „pedeapsă” a fost adoptat tocmai de comunitățile aflate în contact direct cu acest sistem de constrângere, atunci absența sa din aromână ar putea sugera că despărțirea dintre cele două ramuri era deja produsă în momentul pătrunderii cuvântului în vocabularul protoromânilor purtați sau aflați la nord de Dunăre.

Nu este o dovadă definitivă. Nu poate răsturna singură teoriile consacrate. Dar este o piesă de puzzle care merită analizată.

Din punct de vedere lingvistic, aromâna rămâne extraordinar de apropiată de română. Structura gramaticală este aproape identică, iar o mare parte a vocabularului de bază are aceeași origine latină.

Diferențele provin în principal din influențele acumulate după separare. Româna a primit numeroase împrumuturi slave, maghiare și franceze. Aromâna a fost influențată mai ales de greacă, albaneză și turcă. Tocmai aceste diferențe oferă cercetătorilor indicii despre drumurile istorice parcurse de fiecare comunitate. Uneori, un singur cuvânt poate spune o poveste întreagă.

───

Concluzie: Sunt aromânii același popor ca și românii?

Dacă privim prezentul, răspunsul este nu. Aromânii și-au construit de-a lungul secolelor o identitate proprie, o memorie colectivă distinctă și o experiență istorică diferită. Dacă privim însă trecutul, răspunsul devine da. Românii și aromânii provin din aceeași matrice romanică orientală și vorbesc forme diferite ale aceleiași moșteniri lingvistice. Poate că adevărul se află undeva între cele două răspunsuri.

Nu sunt același popor în sensul modern al termenului, dar nici străini unii de alții. Sunt ramuri ale aceleiași istorii, despărțite de Dunăre, de imperii și de veacuri, dar încă legate prin fire adânci de limbă și origine.

Iar poate că tocmai absența unui cuvânt precum „muncă” în aromână ne amintește cât de mult pot spune detaliile mici despre marile despărțiri ale istoriei.