TARA LUI BAI - GANCIU

Publicat de Aurel Băjenaru, 1 Aprilie 2020
Timp de citire: 5 minute

O IDILA

Un oras mare linistit din cale afara, fara viata si cu o deosebita coloare orientala: strazi largi si murdare, cu gramezi de gunoaie infecte, cu baltoace de laturi, cu pietroaie aruncate in mijlocul drumului, aduce mult cu eternul nostru Mizil, in plus cu cateva geamii pitoresti si casute asemenea.

Strada e pustie, nu vezi decât câţiva copii jucând "sotron" pe un maidan, un turculeţ văcsuitor si moţăind la un colţ un negustor de alviţă, citind gazeta.

In treacăt fie zis, îmi lasă gura apă, simt oareceri svârcoliri ргіn stomacul nealimentat de 2 zile, si înghit neputincios în sec. Din când în când o turcoaică sfioasa, îmbrobodită la faţă cu grijă, trece repede ca o umbră...

ca prin farmec, cum îşi face convoiul intrarea, strada se însufleşţe, curioşii se strâng în jurul nostru, ne privesc cu ochii holbaţi, unii ne 'njură, glumesc... şi din cand în când ne scuipă!!

Ne oprim aşteptând ordine. Cu mine soarta e vitregă: rămân pironit lângă neguţătorul cu alvită si cad într'o mută admiraţie. Nu-mi mai ridic ochii delà tava rotundă şi grea a negustorului ce si-a lăsat şi el gazeta. Simt cum mi se umezeşte cerul gurei... şi zadarnic pipăi buzunarele!

Straşnică alviţă! Un bloc mare, uleios si atrăgător ca o enormă piatră preţioasa... de jur împrejur bucaţi mioi, tăiate simetric...

Alaturi un cuţit fermecat... blocul străluce feeric în lumina roşetică a amurgului si tainic mă chiamă! Tresar speriat din contemplatia-mi mută.

Cineva mă pipăe stăruitor pe pulpe. Ii pun mâna pe umăr, nu mă slăbeşte, parca n'ar simţi. E şi el într'o delicioasă contemplare.

Nu stiam, n'as fi bănuit vreodata cà vechile mеlѳ jambiere, decolorate şi sgâriate pot produce o atât de plăcuta şi profundă emoţie artistică.

Omul meu — un sergent de strada bondoc şi gros ca un castrtavete copt prea bine, cu fireturi roşi pe umăr şi la piept, cu un iatagan turcesc atârnat de gât, cu un cioc îngrijit şi tuns de curând, zâmbeşte cu înţeles, mulţumit şi fericit. îmi arată jambierele, şi mă întreabă blajin, într'un grai necunoscut:

--Ză prădava? ( De vânzare?) 

Mă uit la el, la jambiere şi пц prea pricep. Pricepe el în schimb.

--Colco pari ? ( Câte parale?) 

Imі face semn cu mâna, scoate o bancnotă soioasă, mi-o arata întrebător. Pricep că d.nul e amator sâ.mi cumpere jambierele. Eu sunt un pătimaş amator...să i le vând!

Privesc în dreapta blocul de alviţă luceste mai cu putere parca e mai atrăgător, din ce în ce mai atrăgător!

Nu ştiu cât să cer, şi primesc cat îmi dă. Văd mai târziu că am fost plătit destul de bine; 80 lei pentru jambierele mеlе vechi şi sgâriate, cât n'aş fi îndrăznit eu să cer nici odată, înhat banii înfrigurat, îi leg cu îngrijire într'o batistă şi îi ascund bine într'un buzunar.

Am oprit 5 lei... cuţitul taie admirabil-., şi alvita e delicioasă! Fac tot felul de socoteli, echilibrez bugetul şi mă gândesc; ce-ar fi daca la cheltuieli neprevazute am trece si o cafea? Alături chiar e cafeneaua, probabil localul elitei;. căci zaresc fete de masă neobişnuit de curate. Pe nesimţite es din rânduri şi neobservat ma asez la o masă pe terasă. Comand cafeaua unei fete zâmbitoare, cu ochii plini de bunătate.

In aşteptare, trag cu coada ochiului, şi zăresc după tejghea, cum fata mă priveşte galeş, surâde binevoitoare. Bag de seamă, ca-i nostima, curat îmbrăcată, blondă spălăcită, cu ochii mari şi verzi ca marea... nu stiu de ce îmi potrivesc gulerul, şi îmi trec mana prin par.

Eternul bărbat!

A uitat că îl păzeşte o santinelă, că îl va mai păzi încă multă vreme! Şi fata e bine, din ce în ce mai bine, foarte bine! Are un năsuc obraznice nevoie mare, şi o guriţă roşie ca rodia... o privesc năuc, mă emoţionez când o văd că se îndreaptă spre mine, se apropie, se pleacă: e frumoasă de pică, obrazul îi s'a roşit apropiindu-se vădit de al meu, ochii mici si şireti, clipesc des, buzele prind să şoptească pătimaş, cald, nespus de cald...

Dau repede capu la o parte, ma întorc îngrozit.

Din guriţa roşie ca rodia şi cu dinţii ca mărgelele, porneşte spre mine un parfum divin de ... usturoi !

Mă 'mbată, mă ameţeşte şi fug lăsând în urma mea fecioara cu ochii ca marea, nespus de mirată.

Nici odată n'am urât mai grozav usturoiul!

VINTILÄ PANTA, 1920

In imagine soldati romani, prizonieri in gara din Sofia, 1916.