Tătăroaica

Publicat de Aurel Băjenaru, 9 Mai 2025
Timp de citire: 11 minute

O mărturie inedita despre un conflict între tătarii din Dobrogea și turci care și-ar avea originea de la primul război mondial, ni se prezintă de către Smara, o publicistă prea bine cunoscută la cumpăna secolelor trecute și des întâlnită și la Techirghiol.

Nu pot decât presupune că scriitoarea și-a documentat nuvela prea bine, iar despre unele atrocități comise de ocupanți asupra tătarilor din Dobrogea, am găsit referiri și în raportul "LES SACRIFICES ROUMAINS PENDANT LA GUERRE - LES VICTIMES CIVILES", alcătuit și prezentat de Eftimie Antonescu - secretar general a delegației române la Conferința de Pace de la Paris din 1919.

Probabil tătarii dobrogeni și-au reprimat de mult din memoria colectivă astfel de resentimente față de turci, oricum ar fi, mie nu mi-au fost până acum cunoscute. Astfel de aspecte mai puțin cunoscute ale istoriei noastre, chiar daca apar sub formă de nuvelă, nu ar trebui pierdute, uitate sau trecute cu vederea.

°°°

Tătăroaica

În toate zilele vedeam că Esma, Miriam, Aişe, Zermi Saadica, Uria, Repia, Zinepa veneau la Techirghiol, care cu lapte, brânză, urdă și smântână, care cu ouă și cu păsări de vânzare. Veneau unele bătându-și tălpile pe jos, altele în câte o droagă cu pepeni ori cu struguri, dar Zinepa, cea mai frumoasă dintre fetele tătarilor împroprietăriți aici, venea călare pe măgărușul ei Deni.

Venea cu desagii vărgați și peticiți, aducând tigvele pline cu lapte bătut. Avea mușterii mulți Zinepa, nu pentru marfă, ci pentru ea. Cine o vedea, nu mai putea de dragul ei. Mușteriii o țineau mereu de vorbă; mulți îi goleau tigvele doar ca să poată privi cât mai lung în ochii codați, verzi ca smarandul și umbriți de genele crețe. Zinepa era fata frumoasă, nurlie și cinstită a tătăroaicei Daria.

Mușteriul care îi răpea mai mult timpul era Ali, barcagiul turc, care făcea curse zilnic cu barca până la Plaja Nouă. Acesta îi bea tot laptele rămas în tigve și îi dădea pe el toți banii lui din pungă, rugându-se mereu să meargă și ea, să vadă marea frumoasă și adâncă, că așa erau și ochii ei, pe care el nu pierdea prilejul a-i săruta — cu foc — mereu. Zinepa nu spunea nimic mamei sale, iar când Daria o cerceta de ce a întârziat atât, fata arunca vina pe Deni, pe măgărușul ei.

— Încăpățânatul!... El n-a vrut să meargă iute, mamă.

— Așa să fie, Zinepa? Ori mă minți tu?

— Așa, vezi bine că e așa. S-a poticnit pe drum.

— I-au fost grei desagii...

— Știu eu, poate fiind aspri i-au zgâriat spinarea!...

— Zinepa, Zinepa dragă, spui tu drept sau minți?...

Îți scot ochii, te omor dacă minți pe bătrâna ta mamă! Te am doar pe tine. Rușinea să nu mi-o pui pe obraz, că te ucid, fata mea...

Ali era turc și Daria păstra turcilor o ură neîmpăcată. Ei îi uciseseră părinții și soțul în războiul din 1916, îi luaseră averea, dăduseră foc caselor și acareturilor ei din Cadichioi, de-ajunsese femeia să trăiască azi prămădită în corturi pe maidanele de la Techirghiol, să doarmă la un loc cu vitele și cu orătaniile...

Zinepa știa bine necazurile Dariei. Își punea mereu în gând să nu se mai apropie de lac. „Mai bine să mă-ntorc acasă cu laptele nevândut decât să mă întâlnesc iar cu Ali”, își zicea ea, mai ales că acesta, de fiecare înghițitură, îi fura fetei câte o sărutare. Cu barca încărcată de lume, zbura apoi pe întinsul argintiu al lacului, întrecându-se cu cârdurile de gâște și de rațe sălbatice. Trimitea fetei saluturi până ce o pierdea din ochi și cânta — în limba lui — cântece duioase de iubire. Zerma, într-o zi, când n-avu de lucru, spuse Dariei cam pe unde întârzia Zinepa. Această intrigantă arunca vrajbă numai de ciudă, că Ali — la ea — nici nu se uita și nu-i cumpăra măcar un pic de lapte. Ba încă, odată, sări mânios din barcă, o luă, o băgă cu capul în ghiol și, umplând-o de nămol, o făcu tuciurie. Ajunse de râsul barcagiilor.

Pe Zinepa o sărută lung și iar o pofti în barca lui. Fata s-ar fi dus cu dragă inimă dacă Ali n-ar fi fost turc și turcii groaza Dariei, care îi zicea mereu:

— Tu, auzi, bre, Zinepa! Când te vei mărita, poți să iei grec, armean, ce vrei, un Deni, bre, numai turc să nu fie, că îți scot ochii! Ai auzit tu, bre? Te arunc în mare, bre, te arunc!

— Am auzit, am auzit, dar lege că eu nu mă mărit niciodată.

Scăpându-i vorba, odată adăugă:

— Nici chiar de m-ar cere Ali...

— Ali să te ceară? Ali să-l iei? Dar eu unde sunt?

Eu... De-i face una ca asta, eu nu te sugrum? Te sugrum, Zinepa, te sugrum! Îți scot ochii, îți leg tigvele de gât, ți le leg și... te arunc în mare! Auzi tu? Auzi? Așa îmi poruncește neamul tătărăsc... tot, tot! — zise Daria, amenințând-o, îngenunchind și sărutând pământul.

Fata rămase pe malul lacului plângând, iar tătăroaica zbură în fugă spre cortul ei peticit, dintre împroprietăriții din pusta Dobrogei...

Se lăsase noaptea adâncă și Zinepa nu se mai întorsese acasă. În mijlocul curții ardea o vâlvătaie mare, foarte mare. Daria, în neștire, aruncase în vatră toți cocenii de porumb pe care îi adunase de pe câmp, toate paiele strânse de la arie. Cu mâna la frunte se uita mereu în zare, striga pe Zinepa, dar ea nu se ivea de nicăieri.

Într-un târziu, veniră Sudica, Uria, Miniver, Sadia și Elmasa la ea. Toate îngânară câte ceva despre întârzierea fetei, dar nici una nu cuteză a destăinui, îndureratei mame, crudul adevăr. Daria plângea și-și frângea mâinile, neștiind ce să creadă. Mai la urmă veni Zerma, care, fără înconjur și satisfăcută, zise:

— Plângi, Daria? Plângi după o fată rea și desfrânată? Plângi după o fată care a necinstit neamul tătărăsc? Blestemată, blestemată fie Zinepa!

— Cum așa, cum? Cum? Ce ziseși tu, Zerma? Ia seama că dacă tu, în fața mea, arunci așa vorbe grele și Zinepa e nevinovată, te ucid, Zerma, te ucid! Arzi de vie în văpaia asta din bătătură. Arzi ca o scorpie veninoasă! Înțelegi tu?

— Să ard? Dar jur să-mi plesnească ochii care au văzut, să-mi surzească urechile care au auzit! Tot... tot!!

— Taci, Zerma, taci! Nu mai turna foc peste paie! Taci, ce mai aprinzi zadarmic sufletul mamei nenorocite? Cățea!... Ce inimă ai tu? Taci, cățea turbată! Taci!...

— Minți, sunt nenorocită? Minți! — strigă încă o dată Daria și, din toate puterile, chemă pe Zinepa:

— Zinepa! Unde ești, Zinepa? De ce nu te arăți de nicăieri? Unde? Vino! Auzi?! Eu sunt nenorocită?!

— Nenorocită de sigur! — adăugă Zerma, adresându-se femeilor, — căci fata ei nu-i mai răspunde nimic. Ea este acum în brațele amantului!

— Unde e? Spune, spune! — strigă Daria disperată, parcă fără a înțelege vorbele Zermei.

— Vrei să știi sigur? E pe Plaja Nouă, e în brațele lui Ali, iubitul ei! — zise Zerma și voi să fugă.

— Minți! — îi strigară toate femeile de lângă foc.

Daria scoase un strigăt, ca de fiară sălbatică rănită, se luă după Zerma, o ajunse, o prinse, o luă de piept și-o aruncă în văpaia din curte. Apoi, fără ca toate tătăroaicele din bătătură s-o poată opri, porni înspre lac cu toporul în mână, dibuind drumul în noaptea adâncă...

Marea trimitea undă după undă, cântând imnul veșniciei. Până către ziuă, în apele ei adânci, scăldând algele și milioanele de stele de pe Calea Laptelui...

Zinepa se împotrivise mult lui Ali. Fugise deseori din calea lui și, cugetând la hulirea și blestemele Dariei, nici nu gândea că puterea iubirii o va face a sări în barca lui Ali, fără a-și da seama că se avânta — împreună cu el — acolo unde vântul, suflând peste valurile mării, intona: Simfonia iubirii eterne!

Căldura dragostei și nisipul arzător înfierbântară corpurile tinere ale amanților. Razele ultraviolete ale soarelui de iulie, scăpătând scântei de înviorare și de avânt sufletesc, trecură repede peste aceste corpuri tinere și atât de înflăcărate. Ali și Zinepa se rostogoliră pe plajă, până la asfințit, până ce — pe cerul senin azuriu — apăru luna cu fața ei palidă, tristă și plină de mister, până ce Steaua Polară, ca o țintă de aur uriașă, pironise pe loc pământul!... Fermecați apoi de puterea dragostei, de căldura sărutărilor arzătoare, adormiseră!...

Valurile mării tăcuseră. Feeria nopții de iulie se-ntinsese, ca niște coloane de zăbranic între cer și mare. Nisipul, strălucitor ca argintul, se înfoia, se ridica în valuri înalte și plutea ca norii, se cernea apoi înapoi, ușor, peste prundul de unde se ridicase. Nu se mai auzea acum nimic, nimic!...

Tăcere adâncă, adâncă!... Noaptea cuprinsese lumea în brațele sale. Algele și albatroșii adormiră. Și ei... Ursa Mare își învârtea roatele osiei sale pe cerul albastru ca vioreaua de pe pripoare și înainta, înainta pe Calea lui Traian... înainte! Tot înainte!...

A doua zi, gazetele anunțau: Pe Plaja Nouă, de lângă lacul Techirghiol, sub o grămadă de nisip, s-a găsit corpul neînsuflețit al barcagiului Ali, care cântase de dor, în ajun, pe marginea mării: Imnul eternei iubiri. Iar în valurile mării, plutind, corpul frumoasei Zinepa.

Pe luciul lacului Techirghiol, o barcă rătăcea, goală și fără cârmă. Călare pe Deni era Daria, tătăroaica. Ea, cu toporul în mână, fugea, fugea, blestemând, și strigând:

— Deni! Deni!... Unde e stăpâna ta, Deni?...

Smara Dumitriţe brumate, 1937

°°°

Smara = Smaranda Gheorghiu (1857-1944) a fost o scriitoare, publicistă, militantă activă în mișcarea feministă a epocii, membră a mai multor societăți culturale, considerată educatoare a poporului. Este cunoscută și sub numele de Maica Smara, poreclă primită de la Veronica Micle.

°°°

În imagine tătăroaice din Agigea, 1935.