Tătăroaice cu inel de argint în nas?

Publicat de Aurel Băjenaru, 2 Decembrie 2025
Timp de citire: 4 minute

Într-un articol anterior l-am menționat pe căpitanul M. D. Ionescu care, în monumentala sa Monografie a Dobrogei, scria:

„Între satele din nou înființate de Tătari în 1864 erau Dunavățul, Beibugeac, Morughiol, Saraiul. Femeile lor purtau încă la această dată inele de argint la nas.”

Cu ceva timp în urmă am mai amintit acest obicei – o modă veche a tătaroaicelor din Dobrogea –, însă câțiva cititori de etnie tătară l-au negat, părând oarecum jenați.

Nu am înțeles reacțiile, mai ales că detaliul mi se părea exotic, parcă desprins din 1001 de nopți ale Șeherezadei.

Din curiozitate, am cercetat pentru a afla mai mult, iar concluziile sunt: inelul de argint în nas a fost un marcator etnic specific tătarilor nogai. În Dobrogea, practica nu era generală tuturor tătarilor, ci mai ales tătarilor nogai, o ramură cu tradiții păstrate din stepele nord-pontice.

Etnograful Dimitrie Dan, culegând tradiții vechi ale tătarilor dobrogeni, consemnează:

„Inelul de nas era purtat de femeile tinere măritate și era un semn că ele sunt din rândul tătăroaicelor nogaice.”

Pentru această comunitate, inelul de argint era purtat în special de femeile căsătorite, fiind un semn vizibil al statutului marital, analog verighetei sau altor podoabe cu rol social.

În zonele tătarilor nogai și crimeeni – de unde proveneau multe comunități dobrogene –, bijuteriile faciale erau apreciate estetic și evidențiau frumusețea femeii. Argintul era preferat deoarece era considerat un metal curat și protector, încărcat de simbolism în lumea turcică și islamică, accesibil și tradițional. În credințele turco-tătare, argintul era văzut ca alungând spiritele rele, astfel că inelul nazal avea și o funcție de protecție, mai ales pentru femeile tinere.

Călători și autori occidentali din secolele XVIII–XIX au observat consecvent acest detaliu etnografic. Consulul francez Charles de Peyssonel nota că femeile tătare „își împodobesc fața cu cercei de argint purtați în nări, semne de prețuire și stare”. Istoricul Abdolonyme Ubicini, în Lettres sur la Turquie, scria despre tătarii din Dobrogea și Crimeea: „Tătăroaicele poartă inele de argint în aripa nasului, semn al căsătoriei și podoabă transmisă din mamă în fiică.”

Helmuth von Moltke, în Briefe über Zustände und Begebenheiten in der Türkei, menționa că „femeile poartă un mic inel de argint în nara stângă, socotit a aduce noroc și a feri de duhuri”. Iar William H. Bartlett, prezent în zonă în 1856, nota în The Shores of the Black Sea:

„Femeile tătare, frumos îmbrăcate, poartă un inel de argint trecând prin nara stângă; ele spun că acesta arată că femeia este luată și că o păzește de deochi.”

Toți acești martori confirmă același lucru: inelul de argint în nas era un semn al căsătoriei, o podoabă tradițională și un talisman împotriva duhurilor și deochiului. Pentru comunitățile nogaice, era un element identitar profund.

Dispariția obiceiului în secolul XX nu a fost bruscă, ci treptată. După apariția Turciei kemaliste în 1923, modernizarea rapidă a lumii musulmane din Balcani a condus la abandonarea portului tradițional, iar podoabele faciale au fost privite ca „învechite”. Tătarii dobrogeni, puternic conectați cultural la Istanbul și Edirne, au adoptat repede moda urbană modernă.

În același timp, statul român, între 1878 și 1940, a promovat integrarea în stil european, școlarizarea în limba română și modernizarea comunităților rurale, ceea ce a accelerat transformările.

Valurile de migrație din perioadele 1900–1940, fie spre Turcia, fie spre orașele românești, au schimbat profund structura comunităților tătărești. Mutarea în medii urbane, destrămarea mediului rural tradițional și schimbarea modului de viață au dus la abandonarea treptată a vechilor obiceiuri.

Simultan, identitatea nogaică – purtătoarea principală a tradiției inelului de argint – a început să se estompeze și să se amestece cu identitatea tătară crimeeană; în acest proces, elementele strict nogaice au fost primele care au dispărut.

În final, obiceiul purtării inelului de argint în nas de către tătaroaicele din Dobrogea a dispărut în secolul XX ca urmare a modernizării vestimentației, occidentalizării societății, urbanizării, schimbărilor interne din comunitatea tătară, influenței Turciei kemaliste și politicilor statului român. A fost un obicei rural, tradițional-nogaic, profund legat de cultura stepelor, care nu a mai găsit loc în lumea modernă.

În imagine familie de tătari nogai.