Techirghiol – 200 de ani de continuitate în hărți

Publicat de Aurel Băjenaru, 28 Martie 2026
Timp de citire: 5 minute

Dobrogea a fost, timp de secole, o regiune de frontieră marcată de frecvente războaie ruso-turce, care au dus în mod repetat la depopulare, distrugeri și reluări fragile ale vieții. De fiecare dată, teritoriul și-a revenit cu dificultate și nu întotdeauna în aceleași forme sau în aceleași locuri.

În acest context instabil, Techirghiolul se remarcă printr-o continuitate cartografică de aproximativ 200 de ani. După o perioadă de devastare, localitatea apare constant pe hărți începând cu anul 1822. Anterior, până în 1804, în același areal era consemnată o așezare numită Sad Keuli sau Sulkeuli. Termenul „Keuli” reprezintă o adaptare europeană a cuvântului „Gheuli” (Ghiol), având același sens.

Este probabil ca, după războiul ruso-turc din 1806–1812, un grup restrâns de otomani – posibil tătari – revenind în căutarea unor pământuri fertile, să se fi stabilit în această zonă fără a cunoaște vechea denumire cartografică. Ei au dat așezării un nume nou: Techir Ghiol.

Aceste mișcări de populație nu erau întâmplătoare, ci făceau parte dintr-o strategie militară și socială specifică Imperiului Otoman, în care retragerea populației civile în fața invaziei era nu doar permisă, ci obligatorie. Un articol din publicația „Constanța” (30 martie 1897) descrie acest fenomen prin termenul turcesc „iama”:

„Când conducătorii oștirilor nu puteau apăra o regiune, se hotăra pustierea ei. Satele erau incendiate, drumurile distruse, fântânile otrăvite. Locuitorii se retrăgeau împreună cu armata, luând tot ce puteau și distrugând restul, pentru a îngreuna înaintarea inamicului. La mahomedani, retragerea era prescrisă de legile religioase și era obligatorie: fiecare musulman valid trebuia să fugă din fața inamicului, iar fiecare fugar devenea, la rândul său, un oștean. Această devastare generală se numea „iama”, de unde și expresia românească „a dat iama”.”

Dobrogea a fost astfel, în repetate rânduri, scena unor asemenea retrageri și repopulări forțate.

Un tablou relevant al acestei dinamici este oferit de articolul „Dobrogea și locuitorii săi” (1851), care evidențiază caracterul etnic divers și mobil al regiunii. Mai mult de jumătate dintre locuitori erau de origine și limbă osmanli-turcă, iar turcii și românii reprezentau cele mai vechi și numeroase comunități. Tătarii, alungați din Crimeea, s-au stabilit în mai multe etape, inițial în zona Ismail, apoi în Dobrogea. Pe parcursul a aproximativ 44 de ani, tătarii au părăsit de trei ori regiunea, revenind de fiecare dată. Cei întorși după ultimul război au ocupat terenurile cele mai fertile, contribuind la reputația agricolă a Dobrogei. Cu toate acestea, în jurul anului 1851, ei ajung abia a treia populație ca număr, după turci și români. Regiunea a atras și alte grupuri: cazaci și lipoveni veniți din spațiul rusesc, greci concentrați în orașe și implicați în comerț, precum și mici colonii rurale provenite din Basarabia. De asemenea, aproximativ 50 de germani au întemeiat sate precum Malcoci (lângă Tulcea) și Techele (aproape de Hârșova).

În ciuda diversității, modul de viață era dominat de agricultură, considerată nu doar o necesitate economică, ci și o sursă de echilibru moral. Locuitorii erau descriși ca fiind sănătoși, robuști, adaptați la condițiile climatice, cu o populație în creștere și o speranță de viață relativ ridicată.

Textul din 1851 reflectă instabilitatea profundă a regiunii în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Războiul ruso-turc din 1806–1812 a determinat prima retragere majoră a populațiilor musulmane, inclusiv a tătarilor, odată cu ocuparea temporară a Dobrogei de către Imperiul Rus.

Între 1812 și 1828, o parte dintre aceștia revin, încurajați de autoritățile otomane, care susțin repopularea și reluarea activităților agricole. În această perioadă fragilă de reconstrucție apare, conform hărților vremii, numele Techirghiol.

Un nou moment de ruptură are loc în timpul războiului ruso-turc din 1828–1829, când regiunea este din nou ocupată, iar populația tătară o părăsește încă o dată. După Tratatul de la Adrianopol, Dobrogea revine sub administrație otomană, iar tătarii se întorc, ocupând terenurile fertile rămase libere.

Între 1830 și 1850, migrația rămâne constantă, pe fondul presiunilor din Crimeea aflată sub dominație rusă. Astfel, Dobrogea devine un spațiu al mișcărilor continue de populație, fără o stabilitate definitivă.

După 1851, un nou val important se produce în contextul Războiului Crimeii. Ziarul „Steaua Dunării” consemnează, la 22 mai 1856:

„Șaptesprezece mii de tătari au părăsit din nou Crimeea pentru a se stabili în Dobrogea; mulți dintre ei s-au înrolat în armata turcească. Nouă mii vor lucra la canalul lateral al Dunării.”

Acest val reprezintă una dintre cele mai importante migrații, consolidând prezența tătarilor în regiune.

În concluzie, istoria timpurie a Techirghiolului este strâns legată de aceste cicluri repetate de distrugere, retragere și revenire. Apariția sa pe hărți după 1822 nu marchează doar o simplă denumire nouă, ci rezultatul unui proces complex de reconfigurare umană și geografică, specific Dobrogei începutului de secol XIX.

Detalii bazate pe hărți istorice precum „Map of the Ottoman Empire” (A. Arrowsmith, 1804) și „Carte de la Turquie d'Europe” (P. Lapie, 1822), imagini din domeniul public, prelucrate de autor.