Techirghiol la 1908

Publicat de Aurel Băjenaru, 10 Octombrie 2021
Timp de citire: 19 minute

Note si schite din Dobrogea

...Pornim din Constanta spre miazazi pe un drum de tara, care merge pe-aproape de tärmul märii, intii pe linga vii si ograzi, apoi numai intre suprafata lucie si miscatoare a apelor in stinga, iar in dreapta cimpia arsä si farä copaci, intretaiata icicolea de cite-un delusor sau vre-o vilcea uscata.

Cale feratä nu se pomeneste. De-atitia ani se luptä colonistii sä lege Tulcea cu Constanta si tot nu se poate ; dar-mi-te marele nostru port cu un sat tätäresc, desi e si statiune balneara de-o oarecare insemnätate ! De-aceia mergem cu trasura.

Dupä un drum de-o orä, ne oprim intr'un sätucean, la usa unui han, inaintea caruia e un amestec zgomotos de calareti, träsuri si carute. Aici, supt un umbrar de lemn Invechit, In caldura nabusitoare a lui Julie, supt un adevärat cer de Orient, se poate bea cafea In cesti mari turcesti, cu semilunä aurita in mijlocul smältuelii asa de colorate. Nu vezi decit figuri straine si n'auzi decit vorbä la fel. Singurä pajura Rominiei... dela tabla cu Regia monopolurilor' iti spune sub ce stäpinire te gäsesti.

In sfärsit pornim, si dupa inca vre-o ora de pustiu, trasura se opreste pe sosea In fata unui pilc de cladiri noi, albe, vesele, in mijlocul unui parc de salcimi tineri, cu banci si alee, parc ce se intinde scoborind incetisor panä jos, la plaja pe care o bate färä incetare valurile spumoase ale marii. Acest tinut infiorator, aceastä oazä in pustiul de pinä acum, e Sanatoriul Eforiei. Prin parc se preumbla si se joaca micii bolnavi si desmosteniti, adusi sa se intrameze in aerul ozonat al coastei. Parcä ar fi niste plante ofilite, exotice In acest tinut, care e numai apa, miscare, aer, senin si soare...

De-aci inainte drumul e asternut pe o limba de pamint, prinsa intre mare si lacul mohorit si cu aspect metalic pe care l-au numit indigenii, Tekir-Ghiol, adica Lacul-Sarat.

Pentru cine viziteaza satul cu acelas nume, numai pentru bai, drumul se imparte : cine are mijloace putine cauta numai de sänätate, o ia pe drumul gloduros si neingrijit, care se desface in dreapta, pe malul lacului, spre sat ; cine nu se bucurä de conditiile de mai sus, mai face cale de-un ceas, pe-o sosea mai Ingrijitä ca sä ajungä la asa numitul Otel Movilä. E o clädire singuraticä, nouä, costisitoare, asezatä pe tärm, avind in spate lacul si-n fatä marea, la a cärei plajä te cobori pe trepte säpate In pämintul argilos al tärmului. Plaja e foarte Intinsä si se indoae, impreund cu tarmul, in adincul märii, pinä la un colt de uscat Inalt, pe care se inaltä In zare albul far dela Tuzla. Si cind dai de monumentala si moderna clädire räsärind din mijlocul bäläriilor, si-ti arunci ochii in jos, la plaja argintie pe care foeste lumea in toalete multicolore si uniforme strälucitoare, in acel decor format de lucirea apelor miscatoare si de seninul cerului-ti se pare cä-i in basme, si, dupä ce-ai trecut prin tinuturile arse de cine stie ce scorpii, ai dat de vestitul palat fermecat...

Dar aici e viata scumpa, unde se aratä sänatosii bogati ; aici e o viata trecätoare si de paradä, care tine douä luni pe an ; pe cind viata localä, trainicä, adeväratä, a "indigenilor" e dincolo, la capätul cel mai depärtat al lacului, unde te poti duce dela otel cu-o barcä, sau din dreptul Sanatoriului, pe drumul gloduros si neingrijit, cind pe sus, pe cite-un mic podis, cind pe jos, pe-aproape de noroiul negricios metalic si greu-mirositor al lacului.

Nu poti merge decit cu ceiace gäsesti, adicä cu o cärutä, cu harabaua, pe care un glumet indurerat a numit-o "gondola" stepei dobrogene. Tatarul, cu fes si'n haine infoiate, subtiri si viu colorate, cu fata negricioasä si cu ochii vii aprinsi, isi minä cälutii cu multä indemänare si... tace. Tace, pentrucd tu nu stii tätäreasca lui. Cu multä greutate am aflat cä-l chearnä "Mirilè".

— Mirilé, nu stii romineste ?

— Ioc.

Si ride, ridicind din umeri si biciuind caii.

De pe un delusor pe care trecea drumul, am zärit capätul lacului, imprejurul cäruia se insiruiau pe mici inältimi clädiri lungi, scunde si albe, asezate paralel. Deasupra unora din ele filfie voios tricolorul nostru. Iar mai departe, in gurile unor välcele citeva cumpene, pe dimburi citeva mori de vint, si tocmai in fund, o ingrämädealä mohoritä de colibe joase si pämintii, care formeazä adeväratul sat tätäresc, a cärui asezare incepe intr'o adinciturä si se sfirseste tocmai sus, pe creasta dealului.

Intorc ochii, ca sä väd, dupa pajistele arse, dunga latä si cenusie a märii, care pare cä tae bolta azurie. Un vuet prelung imi izbeste auzul, iar la picioare apele lacului, aci negre, aci verzui, aci tulburi numai, se miscä incetisor sub bätaia vintului. Cam pe la mijloc se leagänä usor douä mici bärci cu pinze. - In fata abia se deosebese clädirile cele lungi, joase si aliniate, deasupra cärora filfiie drapele. Mi s'a parut cä am inainte unul din tablourile acelea ce infätiseazä posturi militare, pe malul unui lac, in clima caldä, in vre-o colonie africanä...

Peste un sfert de orä am ajuns. Pe marginea lacului sunt corturi cu-o intreaga gospodärie, locuinti ale oamenilor särmani, bolnavi de prin i'mprejurimi, sau ale celor care, venind prea tirziu, n'au gäsit nici macar o colibä tätärascä. Asta mi-aminti de ,,Balta-Alba" a lui Alecsandri. Ei, dar era in 1844 !

Clädirile cele lungi si scunde sint parte grajduri turcesti, transformate intr-un fel de "oteluri" pentru vizitatori mai nevoiasi. Centrul si toatä viata o gaseti in jurul uneia din aceste barace uriase, a carei firma si explicä "centralizarea". Iat'o in toatä Intinderea ei :

"Hotel Traian. Bäile Centrale. Bäuturi spirtoase. Restaurant. Cofetärie. Cafenea si läptärie."

Nu stiu zäu ce mai lipsea ! Si asta-i pentru colonisti, deoarece Tatarii si Turcii au centrul lor, sus pe deal, in fundul satului, o micä ceainerie, la "Belvedere". Pentru 5 bani, Tätarii si Turcii primesc un pahar de ceai sau o ceascä de cafea. Tineri beau si pleacä repede. Batrinii, cu cealmale mari si cu bärbi albe la fel, stau la "taifas", cu ciubucile in gurä, asezati turceste pe niste modeste sofale - paturi lungi de scinduri, acoperite cu rogojini. Podeaua e pamint gol. Stapanul e si bärbierul satului.

Lingä marele ceainic strälucesc lighianele de aramä-si pänd sä aducä ceaiul vre-unui musteriu, celälalt rämine nemiscat pe scaun, cu sapunul pe obraz. Afarä, mai la o parte, pe o masutä de lemn schiloada, doi Tatari joaca cärti. M'am apropiat. S'au sculat respectuos si cu temenele m'au salutat :

— Sabalai rusum !

Le-am raspuns si eu, murmurind acel sabalai pe care-I prinsesem dela dinsii. Prin semne si prin citeva vorbe cunoscute i-am intrebat ce joacä.

— Otuzbir. Adicä "treizeci si unu".

Unul din cei doi jucätori e turc si-l cheamä Ali. E cärutas.

Umblä prin satele din jur, pe la Movilä, pe la "Kiustenge", - asa ca mai rupe ceva romineste. Peste citeva luni o sä intre in armata. Se duce cu pläcere :

— La tini ioc batai !

A pätruns si la ei vestea cä nu se mai bate in armata. Asta li-era singura grijä si temere cit or sta in armata stapinitorilor. Ba mai duce grijä si de "belgir" -de calutul lui. Si dacä-i pare räu de ceva, e cä n'are pamint. Nu le da decit pentru casä din vatra satului. Mai cu sama suspind ei dupä paminturile emigrantilor, adica ale celor ce pleacä de voe in Orient, nemultumiti, mai ales Turci - paminturi care incap pe minile altora, sträini de el si de neamul lor. Pamint ! Nu-l cer numai Turcii si Tätarii. Il cer si Romini de-ai nostri. La intoarcerea in sat, m'am dat in vorbä cu un Ardelean, cärutas si dinsul, de fel din Surduluc, o comuna din apro- piere. A venit acum treizeci de ani de prin pärtile Sibiului.

— Apoi de ce te tii numai de carausie ?

— Da ce sä mai fac ?

— N'ai pamInt ?

— De unde ? Nici noi, nici päcätosii astia de Turci ori Tätari, ce sint !

— Dar am auzit cä au avut pämint, insa l-au vindut si au plecat.

— Asa au facut, domnule, bata-i pustia. Si bine li-e, cä l-au dat pe nimic, cu cinci lei hectarul fära acte mai toti. Da chipurile nu l-au dat de tot, ci pe 20 de ani, socotind, cum zic unii mai coltosi din ei, ca peste 20 de ani vine Sultanu Ala al lor, cu putere turceasca, sä ia Dobrogea. Si unii s'au intors. Crezi d-ta c'a mai vazut veanu pamintu lui ? Azi le ia ciocoiu 20 de lei arenda pe hectar...

— Si toti acestia mai cuprinsi de pe aici s'au lmbogatit cam asa ?

— As ! äi mai multi au inceput-o pe vremea pomenilor, cind nu sa putea sti cum si ce fel, cind s'a luat Dobrogea dela Turci. Pän unele locuri te trägea ingineru de mineca, ca si el lua un leu de fiecare hectar mäsurat. Pe mine nu ma ruga ? Ia, mä, zicea domnu inginer, dela noi, cä mä säräcesti daca nu iei!" Intreaba-ma si d-ta pentruce n'am luat ? Ma tineam de altele pe atunci... Si luau, domnule, toti, pe numele lor, pe-al nevestii, al copiilor, al slugilor. Uite Bulgaru asta dupa deal, cu casa aia frumoasa, a luat 300 de hectare cu 75 de bani...

— Cum asta ?

— Päi, trei timbruri de 25 de bani pe trei petitii-pentru el, nevasta si-un copil. De fiecare petitie 100 de hectare. Nu-i vorba, ca platea pe urmä, In 10, 20 si 30 de ani cu 4-5 lei hectaru pa an -da la inceput te faceai ciocoi farä nici-un ban. Si mai tirziu, ce sa vezi d-ta, ca s'a cait statu - asa a mers vorba pe la noi - si-a luat seama si-a vrut sa vazä cum si cui s'a dat.

Si-au cäutat si pe unul, caruia-i zicea Dulau in petitie, pe la curtea unui mocan dela Megidie. Si l-au tot cautat, pana ce au dat peste un cioban batrin, fost in slujba la mocan, care cum a auzit de cine se íntreaba, a inceput sa mormae : "Dar ce tot il cautati, cälca-l-ar nevoile, cä a murit demult si n'a fost de- cit un ciine batrin al stapinului'. Pai cum vezi, domnule, s'au dat pamInturi si pa nume de ciini. Iaca de-aia nu trebue sa-i plinga nimeni pe pacatosii astia de Turci, de si-au vIndut paminturile !...

Si si-a luat ziua buna si-a plecat...

A douazi am vizitat satul mai cu de-amanuntul. La dreptul vorbind, e cam risipit. De-o parte, pe-un deal mic, e partea turceascä, iar in vale si pe dealurile din stinga väii, sint asezarile tätäresti, deasupra carora, intre armanuri, se insira morile de vInt, iar intre serpuiturile vaii, fintinele.

Dupa cum am aflat dela unii si altii, Turcii si Tätarii o duc bine Intre ei, iar ai nostri pretuesc mai mult pe Turci, care sint mai pasnici si ascultatori ; Tätarii sint vicleni si dirji. Turcii de altfel sint si putini. Casele sint adevärate fortarete, fiind inconjurate cele mai multe. desi numai un fel de colibe, cu ziduri inalte de "cärämizi locale", asa numitele "chirpici`, fäcute -din pamint amestecat cu pae. Aproape nu e casä sä nu aibä pe-aläturea depozitul de , chirpici gata sau in lucrare. Ograzile Tätari lor sint foarte curate si ei au din toate cele ale gospodäriei de tara -si au inca din belsug, dar numai cind vor sä-ti dea.

Altmintrelea, cum te-au simtit ciinii- care nu lipsesc dela nici o casä, "chiopeci", - se crapä usa casei tainic de careva si...

— Ioc ! Ioc !

"Ioc", adica "nimic" -, n'au nimic, din tot, din orisice ai cäuta, sau chiar si ce nu te-ai gindit a cauta. Toata silinta pe care ti-ai da-o sä-i dumeresti, sa-i imbunezi, sä mai stea in usä rnäcar, e zädarnicä. Dealtfel nici n'ai cum, cdci semnele si interjectiile nu te pot ajuta in asemenea cazuri. Nici o vorba romineascä nu s'aude si nu se intelege in mai toate casele tätäresti.

Interiorul il poti cuprinde atit cit poti fura cu ochiul prin deschizätura usii : curätenie, ordine, simplitate, rogojini pe podeaua de pämint galben si lungi paturi-sofale pe' de margini ; nici un ornament ; prin ferestre n'ai cum te uita, cäci nu sint, afarä numai dacä nu vei da acest nume singurului ochi al fiecarei odäi, cirpit si zäbrelit si-acela, si nu mai mare de douä palme.

De-aceia prin deschizatura usii cind te uiti, ai o priveliste tainicä, curioasä, din care se desfac, cind vor iasä inainte, figurile acelea caracteristic-tätäresti, fete palide, unghiulare, cu -ochi putini oblici si vioi-mai ales ai femeilor, care sint rnult mai albe ca barbatii si par umflate, cu ochii mai mari si de-obicei cu douä coade groase pe spete. Au un aspect foarte pitoresc, mai ales cä poartä haine usoare, multicolore si, in loc de rochii, foarte multe au niste lungi salvari liliachii. Nu primesti nici un zimbet, nici o privire prietinoasä. Si-o liniste, de-ti pare cä se pregateste ceva In fiecare casä, cind ii vezi iesind si intrind, dupä ingraditura inaltä de chirpici, strecurindu-se tainic si'n tacere...

Tot cercetind satul, am ajuns si la Primärie. E pe coasta unui deal din dreapta vaii principale si, casi casele chiaburilor din partea locului, are piaträ la temelie si piaträ, iar nu chirpici, la ziul imprejmuitor. Tricolorul filflia deasupra, Pe primar l-am recunoscut imediat. E un "tip" cunoscut al Bucurestilor si-alunor anumite cafenele. Cine stie ce protectie l-a aruncat aici, ca sä se plictiseascä amarnic cu administratia täränimii pe care o dispretueste, pentru 150 lei pe lunä! Stä la masä si imparte corespondenta, impreunä cu "domnul secretar comunal", adica notarul. Vezi aici e täria si experienta ! El face si desface orisice afacere a prirnäriei. Are 60 de ani si face slujba dobrogeanä de la anexarea provinciei. Stie toate rosturile dobrogene, injurä pe toti si de toate, cunoaste toate limbile coloniei si e Romin acuma, .mai ales cä n'a stiut niciodatä, sau a uitat din ce neam face parte ca origine. E un tip de vulpoi dobrogean pentru nenorccitele sate cu neamuri sträine. Ii administreazä räu si-i stoarce bine. Inaintea celor doua biurouri din primärie e un grilaj care desparte administratia de cirmuitori ; in fund portretele suveranilor, iar intr-un colt 7 pusti- din care 4 merita numele, iar 3 sint un fel de ciomege cu baionete lungi, ruginite si indoite. Jos, intr'un colt, sint niste felinare, iar linga usa au incremenit patru "fesurlii" cu ochii tinta la primar. Sint oamenii sefului de garnizoanä. Si-abia acum imi amintii cä in sara trecuta, pe la orele 10 au trecut pe la poarta noastra Ali si incä unul, cu felinare aprinse in minä si cu pustile de lemn pe umär. Au trecut drepti, seriosi, täcuti , cu toate sisiiturile si strigätele citorva vizitatori adunati sara, pentru petrecere, la poarta casei. Ali si cu tovaräsul, oameni ai datoriei si ai cirmuirii,-erau de garda in acea noapte, incä cu alti 5 insi, judecind dupa cele 7 pusti ale primariei ! A doua zi, de dimineatä, am intilnit din nou pe Ardeleanul din Surduluc. I-am spus ce-am väzut si l-am Intrebat:

— Nu s'ar putea ca oamenii acestia, si unii si altii, sä ingrijeascä mai gospodäreste de satul lor ?

— Da de unde ?

— Ei cum ? n'au voe, n'au drept, ori n'au bunä-vointä ?

— Au, domnule, si voe, si drepturi, cä doar is si ei conțilii... Da li-e fricä de primar si mai ales de hotu äla de secretar. li baga in beleli mereu,--si el trage foloasele. Ala si cu primaru sa fie oameni, si toti ar fi... Da asa nu-s buni de nici o treabä, cä, dupa toate, nu stiu nici romineste,..

— Apoi atunci, cam cum se inteleg ?

— Ia le desluseste si el, secretaru, ce poate, si ei... iscälesc..

Uite ia, ästia trei bätrini, cu cealmalele si barbile alea mari, ästia ce vin incoa, de parcä-s inteleptii inteleptilor... ii vezi ? Is conțilii (consilieri n.m.) si ei. De multe ori iscälesc si habar n'au de ce-au iscälit.

Cind vine citeodata domnu subprefect, in cercetare, la orice Intrebare a dumnealui, numai Ii vezi ploconindu-se pana la pämint zicind :

— Bil belmem ! Bil belmem ! (noi nu stim, nu stim).

— Apoi aici spune, strigä d-l subprefect, cä ati fost fata.

Si secretaru, vulpoiu, le talmäceste, D-zeu stie curn. Iar ei:

— Dáscal ! Dáscal ! $i-l aratä pe secretar-adicä el stie si pentru ei, pacatu lor!

— Bine omule, zice d-l subprefect cätra unu din ei, arätindu-i hirtia, cu vre-o pricinä, n'ai iscälit d-ta aici ? $i numai sä-l vezi pe Turc, domnule, cum ia hirtia, o suceste, holbeaza ochii cit cealmaua lui si raspunde tacticos, ploconindu-se :

— Gal i ba benim ! (Ba mi se pare cä e a mea...)

° ° °

Dupa amiazä am plecat spre mare, sä fac o preumblare pe tarm, ca sä dau de vre-o pescärie despre care imi vorbise Ardeleanul. E departe de sat cale de patruzeci de minute, täind drept. Pe tärm nimeni, cit se poate vedea, nici in dreapta, spre Movilä si farul de la Tusla, care se vede bine, nici in stinga, spre Constanta, care se ghicete dupa o cotitura. Tarmul e inalt spintecat ici si colo de valuri, care vin furioase si spumeginde, ca sa sue malul citva timp, umplind spintecaturile si serpuind printre ele, si ca sa se retraga invinse in sinul lor urias si vesnic in miscare. In zare, pe deasupra valurilor, cu prora ridicata in directia Constantei, un vapor tae valurile in graba.

Dupa vre-o ora de mers pe tarm, pe o poteca, intre flori cimpenesti, am coborit la o mica plaja, unde se afla si pescaria. Pe jos e un intreg popor de scoici multicolore si de diferite marimi, amestecate cu nisipul cald si fin. Ici-colo sunt risipite tot felul de instrumente si unelte de pescarie. M'am odihnit in bordeiul pescarilor, aflat sub mal si-am fost ospatat cu peste proaspat. La cafea' - care nu lipsea nici aici,- am stat mai mult de vorba. Sint patru tovarsi, doi Turci, un Grec si un Bulgar. Sint oameni in virsta, imbatriniti in meserie. Muncesc mult si cistiga binisor. Nu urasc pe Romini si nu se pling decit de formele astea noi si complicate ale unei administratii nesimpatice, pc care n'o inteleg si care nu le aduce folos. Si aici fu locul sa-mi povesteasca unul din Turci, cunoscuta anecdota a lui Ahmet, care in timpul domniei Turcilor a dus pe datornic in fata pasii si la amenintarea "ca-i tae capu" a platit banii imediat, dar ca sub clomnia cea noua, Ahmet, avind din nou sa urmareasca un datornic, si-a luat lumea in cap, caci a saracit cheltuind, desi a cistigat, dar la judecatorie, apoi la tribunal, apoi la apel, mai departe...

Am multumit pescarilor si-am plecat. Pe la jumatatea drumului m'am intilnit cu un cunoscut, care fusese si dinsul "la mare" si intorcindu-ne impreuna, am inceput o aprinsa convorbire despre "fostii nostri suzerani", despre firea lor pasnica, despre Tätarii acestia ai nostri, fosti cutrieratori ai stepelor, casi despre modul cum ii administram de vitreg. Cind deodata, intr-un nor de praf, trecu, ca o aratare, ca o simbolizare ironica, o numeroasa herghelie de cai voinici, turma vajnica dar necuvintatoare, minata in goana de un singur Tatar calare, färä sea, fara frine, care-i ducea numai fluerindu-le si zbierind, sau aruncind in gramada cu o maciuca scurta, pe care o ridica apoi din goana, plecindu-se, fara sa descalice....

D. Munteanu-Rimnic

Viata Romäneascä, 1908