Techirghiol - o localitate burgheză, 1935

Publicat de Aurel Băjenaru, 28 Iunie 2026
Timp de citire: 7 minute

Citind astăzi aceste rânduri, scrise cu aproape un secol în urmă, este imposibil să nu observăm cât de mult și cât de puțin s-a schimbat Techirghiolul.

Au dispărut orchestrele militare, bragageriile și lumea aceea de funcționari cu pălării de paie și costume sobre, însă lacul, nămolul și atmosfera aparte a locului au rămas surprinzător de familiare. Dacă autorul vedea un „târg de ramoliți” și o stațiune dedicată aproape exclusiv reumatismului, vizitatorul de astăzi descoperă un oraș modernizat, dar care continuă să trăiască în jurul aceleiași resurse miraculoase: nămolul sapropelic și apele terapeutice ale lacului.

Textul are valoarea unei fotografii literare. Dincolo de ironia fină și observațiile uneori malițioase despre provincialismul epocii, el surprinde un adevăr care traversează timpul: Techirghiolul nu a concurat niciodată cu marea vecină prin spectaculozitate, ci prin liniște, vindecare și un ritm de viață diferit. Astăzi, când stațiunile se întrec în zgomot, divertisment și aglomerație, farmecul discret al Techirghiolului pare chiar mai prețios decât în perioada în care au fost scrise aceste rânduri.

Privit din prezent, articolu de mai jos  nu este doar o descriere de călătorie, ci și un document de epocă. El ne arată cum arăta Dobrogea interbelică, cum se făcea turismul balnear și cum se vedea provincia românească prin ochii unui observator cultivat, ironic și atent la detaliile vieții cotidiene.

°°°

"Am revăzut Techirghiolul după zece ani. într'un deceniu unui adolescent îi poate crește barbă (acesta e cazul meu) dar localitatea dobrogeană a rămas la prima impresie de senilitate și monotonie. Am regăsit aceleași vile de lemn cu balcoane pe care se ondulează iedera și case diforme cu camere de mobilat. Prin curți sunt desenate cercuri de flori și prin ferestrele deschise pentru aerisire, seara intră înfășurată în vântul rece al Mării, care traversează lacul și se culcă peste pernele unui pat închiriat cu luna. Techirghiolul e aranjat corect și formează o linie nu tocmai exactă, de case venerabile și comice.

Stațiune consacrată exclusiv reumatismului, Tekirghiolul e plin de metehne și infirmități care circulă în bastoane sau cârji. Ar părea un loc de pelerinaj și de miracol către care se orientează trenurile cu dogi, dar indivizii valizi creiază o altă atmosferă, de distracție provincială.

Nu numai lacul desparte Techirghiolul de Eforie, ci și o întreagă mentalitate. Dacă lângă Mare, întâlnești femei în pijamale transparente și bărbați cu pieptul gol, aici spectacolul acesta imoral și decadent e prohibit. Vilegiaturiștii își încalță ghetele și ciorapii, își leaga de gât cravata și își pun pe cap pălăria de paie. Toaleta lor nu suportă nici o anarhie și nici luna aceasta de vacanță nu-i convinge să adere la libertatea corporală.

La Techirghiol se remarcă o categorie specială de vizitatori. Sunt pensionari și provinciali, comercianți cu familiile lor, o lume burgheză și onestă. Figuri de funcționari publici se disting pe singura stradă a localității. Gestul și expresia lor le trădează profesiunea, partidul și salariul. Și tocmai față de acești indivizi naivi, modești și încovoiați se exercită specula cea mai sigură. Cetățeanul acesta e convins că de vreme ce a plecat la ,,băi”, trebue să-l coste scump. Este eternul contribuabil, victima timidă a impozitelor și a speculanților.

Ca să procedăm didactic, declar că în primul rând Tekirghiolul se compune dintr'un lac turcesc, cu apa sărată care se întinde între malurile sinuoase și zace neclintit, ca o rană dobrogeană. Legenda lacului vorbește de un anume Tekir care pornise într'o expediție cu un catâr. Drumul a fost lung și obositor. Tekir la suportat, dar catârul nu și catârul trăgea să moară, spre disperarea lui Tekir, care plecase doi și se întorcea unul. Văzând că nu mai își poate face nici o iluzie în ce privește animalul, l-a lăsat să moară lângă lacul acesta, aruncându-l chiar în apă, ca să-i fie agonia mai scurtă. Dar s'a întâmplat minune. Apa lacului a înviat catârul și sa înzdrăvenit. Dacă a văzut Tekir asta, s'a scăldat și el. Și a căpătat și el puteri. Și de-atunci cine face baie în lac, își încarcă oasele cu măduvă nouă.

Separat de Mare, Tekirghiolul rămâne înainte de amiază pustiu. Vilegiaturiștii pleacă în procesiune la țărm, ca să se culce la soare cu fața în jos si să se întoarcă cu urechile, pantofii și buzunarele pline de nisip. Bărci și pontoane navighează pe lac. Elicele și lopețile spintecă obrazul apei și între cele două țărmuri plutesc corăbiile improvizate. După amiază, se fac băi în ghiol. Cabinele se ridică pe mal ca niște cutii în care oamenii intră și se desbracă vertical. Urmează ungerea cu nămol. Din fundul lacului, barcagii scot mâlul negru cu lopețile și îl vând sezoniștilor. In costumul creației, vilegiaturiștii se ung de la tălpi până la nas și devin complectamente negri, ca războinicii abisinieni. Par niște demoni, așa cum sunt smoliți și caraghioși. Soarele se usucă pe mâini și pe spate catranul și oamenii aceștia goi, negri și obezi îți pun la dispoziție un spectacol de infern. După o oră, fiecare se asvârle în lacul sărat al lui Tekir și se reîntorc la culoarea albă a rasei lor. Dincolo, după un paravan de lemn, e regiunea femeilor. Desigur, capitolul acesta ar fi mai interesant: dar cum să pătrundă pe o insulă de femei goale un bărbat? Ați răspunde să se travestească. Dar încă nu s'a descoperit un travesti al nudului și dacă ași putea să par femeie îmbrăcat, gol în orice caz e imposibil. La băile calde, infirmii își lasă afară bastoanele și intră în cade fierbinți, cu apa adusă din ghiol prin conducte sau cu sacalele. Dar ceea ce e mai curios, e că la ieșire tot mai au nevoie de baston. După baie, urmează transpirația. Spre seară, promenada.

Un chioșc cu muzică militară lansează acorduri suflate prin trompete. Techirghiolul ia un aspect colorat și strada localității e parcursă de sezoniști, care explorează aceleași trotuoare stropite de o tulumbă a primăriei. Provincia românească își depune la Techirghiol cei mai specifici reprezentanți. Un public de Mizil și de periferie bucureșteană se revarsă pe promenadă, Burghezi cu ticurile lor, cu pasiuni simple și care preferă să vadă ghiolul decât Marea. Cofetăriile, restaurantele cu mese la stradă și cu orchestre, bragageriile, bazarele cu fesuri în piramidă, aglomerează stațiunea pe care o invadează crepusculul. Un crepuscul superb, care e realizat pe plajă, dar admirabil văzut din sat. La mesele cu baterii la ghiață,auzi discuții ocazionale. Picioare care dor, reumatisme cronice căpătate în tranșee, impresii de oameni care au venit opt ani la rând la Tekirghiol. O senzație de melancolie provincială domină. Muzica imită privighetorile cu flautul și dudui trec pe caldarâmul umed, privind fața rasă a lacului, pe care alunecă bărcile. Nimic romantic în acest târg de ramoliți, al metehnelor reumatice și al picioarelor care precizează când se strică vremea. Negustori ambulanți, căruțe cu fructe, cazane cu porumb, fac un sgomot de bâlciu. Grătarele combat briza cu mirosul patricienilor și Tekirghiolul își aprinde becurile deasupra unei uliți încărcată de lume provincială."

AL. ROBOT
Vremea, 11 august 1935