A fost odată în România...
Înainte de a părăsi acea închisoare în aer liber care devenise țara sub regimul comunist de factură sovietică, trăiam și speram să plec curând, cumva. Singurul meu „drog”, ceea ce mă ținea ocupat și dădea un sens existenței mele în așteptarea plecării spre Vest, au fost cărțile pe care le citeam, le devoram. În general, romanele îmi revelau alte societăți, alți oameni, alte perspective, din care încercam să-mi prefigurez, poate, o existență viitoare în lumea liberă.
O revelație pentru mine, printre alți scriitori de mare valoare, a fost Thomas Mann, cu „Muntele vrăjit”, publicat în românește.
Thomas Mann căpătase faimă națională în întreaga Germanie la vârsta de doar 28 de ani, în 1903, cu romanul său „Buddenbrooks”.
În 1929 vine recunoașterea internațională supremă, prin acordarea Premiului Nobel pentru Literatură, comitetul suedez menționând explicit romanul „Buddenbrooks” drept motivul principal al distincției.
Eu am fost fascinat de capodopera lui Thomas Mann, „Muntele vrăjit” (Der Zauberberg, în germană), celebrul roman filosofic publicat în 1924.
Romanul urmărește povestea lui Hans Castorp, un tânăr inginer din Hamburg care vine în Alpii elvețieni, la Davos, pentru a-și vizita vărul internat într-un sanatoriu pentru tuberculoși. Deși vizita trebuia să dureze doar trei săptămâni, Hans ajunge să rămână acolo timp de șapte ani, fiind el însuși diagnosticat.
Romanul explorează profund teme precum boala, moartea, dragostea, percepția timpului și declinul societății burgheze europene.
Sanatoriul Berghof, scena romanului, devine o „lume în miniatură”, izolată de realitatea cotidiană, unde timpul își pierde sensul obișnuit. Aici se confruntă marile curente de gândire ale Europei de dinaintea Primului Război Mondial, prin dezbaterile intelectuale dintre diverse personaje, precum Settembrini și Naphta.
Am ținut mai sus să subliniez legătura mea interioară deosebită cu scriitorul şi opera sa.
Revenind la tema pe care mi-am propus-o
Aceasta este o postare mai veche de-a mea, din 2021, un urmăritor de-al meu, mă acuza mai nou de antiromânism („am jignit națiunea română”), într-un comentariu. De ce? Pentru că, în postarea respectivă, am prezentat articolul ca pe o curiozitate, fără aprecieri personale. Sunt totuși acuzat de „antiromânism” deoarece am făcut public tonul agresiv antisemit al reporterului român împotriva lui Mann, ca oglindă a unei anumite părți a societății românești interbelice.
Tema era o legătură deosebită a scriitorului Thomas Mann cu România, din păcate, nu una cu care să ne mândrim ca români, dar care este documentată.
Este vorba despre un articol din ziarul „Adevărul”, din 1936, în care Thomas Mann răspunde unei acuzații de plagiat care îi fusese adusă în presa românească.
În anul 1936, Thomas Mann se afla deja în exil în Elveția, după ce se distanțase definitiv de Germania nazistă. În decembrie 1936, regimul nazist i-a retras cetățenia germană, iar Universitatea din Bonn i-a anulat titlul de doctor honoris causa. Dar iată textul extras din articolul din imagine: Miercuri, 22 iulie 1936
„D. Thomas Mann despre un articol «foarte ciudat» apărut în românește”
O scrisoare a ilustrului scriitor german. „Primim din partea d-lui Thomas Mann, ilustrul scriitor german, o interesantă scrisoare, pe care o publicăm mai jos.
Thomas Mann, laureatul premiului Nobel, autorul romanelor «Buddenbrooks», «Muntele vrăjit» (Zauberberg), «Moartea la Veneția», trăiește, de la instaurarea regimului nazist, în Elveția, la Küssnacht bei Zürich.
Iată scrisoarea d-lui Thomas Mann:
Mi se trimite din România un ziar, «Porunca Vremii», împreună cu traducerea germană a unui articol foarte ciudat, apărut în acest ziar. Cuprinsul lui este următorul.
În anul 1929, se spune în acest articol, un scriitor român, Păcurariu, a tipărit pe cheltuiala lui un roman scris de el, «Visul faraonilor», care ar fi «o adevărată capodoperă». Păcurariu ar fi dat un exemplar unui redactor al lui «Budapesti Hirlap», Lippai Desiderius, «alias Strausmann», ca să scrie o recenzie și să-l traducă și în nemțește. În loc de asta, «Jidanul Strausmann» a vândut capodopera «Jidanului Thomas Mann» și acesta, adică eu, «prelucrând-o», am scos din ea romanul meu «Iosif și frații lui», dar în așa chip, încât conține «nu numai aceleași idei în aceeași ordine, dar și aceleași expresii» ca «Visul Faraonilor».
Acesta ar fi sistemul «așa-zisului scriitor», al «jidanului bandit cu renume mondial Thomas Mann». Locul lui ar fi, zice autorul articolului, în «codru». O asemenea fărădelege, săvârșită cu atâta îndrăzneală în ochii lumii civilizate, cere să fie pedepsită, de aceea ar fi de dorit să fim dați în judecată, eu și editorul meu, și ca primă măsură să se ceară «confiscarea tuturor bunurilor mobile și imobile ale Jidanului». Semnat: Sfetcu Petru.
E ușor de înțeles că am fost și sunt înclinat să nu privesc chestia decât ca un caraghioslâc, convins fiind că aceasta e singura atitudine potrivită. Acei cari îmi trimit articolul îmi atrag însă luarea aminte că, în ziua de azi, nu trebuie să tratezi cu dispreț nici cea mai vădită idioție, nici cea mai stupidă calomnie și s-o lași fără dezmințire; și, deoarece înțeleg ce vor să spună ei, declar următoarele:
Afirmațiile d-lui Sfetcu sunt minciuni absurde și sfruntate. De când sunt n-am văzut și, cu atât mai puțin, n-am cumpărat un roman cu numele «Visul Faraonilor», nici în românește, nici în altă limbă, nici tipărit și nici în manuscris. Episoadele egiptene ale ciclului romanelor mele «Iosif și frații lui», care, în privința materialului, s-ar putea să se potrivească cu te miri ce alt roman din viața egipteană, încă nici n-au apărut.
Originea mea evreiască este o legendă. N-am, de fapt, nicio picătură de sânge evreiesc și niciun singur strămoș evreu. Asta n-o spun pentru că mi-ar fi rușine să fiu evreu, ci numai de dragul adevărului, pe care d. Sfetcu Petru îl maltratează într-un chip care nu e spre cinstea presei românești.
Dacă vă rog, deci, să comunicați cititorilor dv. această a mea simplă punere la punct, o fac nu numai în interesul meu, ci și în interesul presei românești.
Cu toată stima,
Thomas Mann”
„Adevărul”, 22 iulie 1936
Despre ce este vorba în acest articol?
Articolul din iulie 1936 reprezintă dreptul la replică, respectiv o dezmințire publică transmisă de scriitorul german Thomas Mann presei românești.
Atacul inițial venise din partea ziarului „Porunca Vremii”, publicație asociată curentelor de extremă dreaptă și antisemitismului interbelic. Într-un articol semnat de Petru Sfetcu, Mann era acuzat că ar fi cumpărat un roman românesc intitulat „Visul faraonilor”, scris de Aurel Păcurariu și publicat în 1929, prin intermediul unui intermediar maghiar, și că l-ar fi plagiat pentru a scrie celebra sa tetralogie „Iosif și frații lui”.
De asemenea, autorul român susținea că Thomas Mann ar fi fost evreu și cerea confiscarea averii acestuia.
În scrisoarea sa de răspuns:
• Respinge acuzația de plagiat ca fiind o absurditate, arătând că nici nu auzise de romanul respectiv și menționând că fragmentele egiptene din tetralogia sa nici nu apăruseră încă la acea dată.
• Clarifică originea sa etnică, menționând că nu are antecedente evreiești, dar subliniind ferm că precizează acest lucru doar de dragul adevărului și nu pentru că i-ar fi rușine de o astfel de origine.
• Apelează la demnitatea presei românești, arătând că, deși la început a vrut să ignore atacul ca pe un simplu „caraghioslâc”, a ales să răspundă pentru a nu lăsa o calomnie sfruntată necontestată.
Urmările juridice ale acuzației de plagiat
Cazul menționat în ziar nu s-a oprit doar la acel articol. Scriitorul Aurel Păcurariu a dus acuzațiile mai departe și a intentat un proces de plagiat împotriva lui Thomas Mann la Tribunalul din Timișoara. Thomas Mann și-a angajat un reprezentant legal în România, avocatul dr. József Kende. Procesul a trenat și a fost, în cele din urmă, amânat fără termen în septembrie 1937, stingându-se de la sine.
Operele lui Thomas Mann au început să fie traduse și dezbătute în mediul cultural românesc încă din perioada interbelică. Mari critici literari precum Tudor Vianu, George Călinescu și, ulterior, Lucian Blaga au analizat cu atenție proza sa.
Operele sale majore — „Casa Buddenbrook”, „Muntele vrăjit”, „Doctor Faustus” — fac parte din canonul traducerilor de clasici în limba română. În plus, instituții precum Goethe-Institut București au organizat și organizează expoziții, simpozioane și alte manifestări dedicate activității sale și impactului său în spațiul românesc.
Sper aici să rămân doar pentru un ranchiunos, „antiromân”, pentru că v-am adus la cunoștință această legătură neașteptată a lui Thomas Mann cu publicul român, de acum aproape un secol.