Tocăniță de cartofi

Publicat de Aurel Băjenaru, 8 Februarie 2026
Timp de citire: 2 minute

Astăzi, duminică, sosind acasă de la gym — da, de la gym; încerc să merg în fiecare zi — am preluat ideea tatălui meu (care a împlinit zilele trecute 91 de ani). El spune că mai are încă multe de rezolvat până la 108 ani, vârsta până la care și-a propus să trăiască. Am încă copii pe care trebuie să- i cresc mari, două fete.

Așadar, ajuns acasă, m-a întâmpinat un miros din copilărie, din casa bunicii: miros de tocăniță de cartofi cu carne de pui. Un carusel de imagini ale trecutului s-a pornit, însoțit de multe dintre simțirile de atunci, de câte mi-am mai amintit. Îmi amintesc că, primind des acest fel de mâncare, îl deconsideram oarecum. Nu știam câtă muncă presupune și cât de valoros îl voi considera cândva, când nimeni nu-l va mai face astfel, la discreție.

Bunicii au fost oameni simpli — cel puțin așa păreau la prima vedere — și s-au dus așa, tăcuți, cum îi am și în amintire, deși lumea lor a fost una complexă, plină de trăiri, incidente și de istoria unei oprimări comuniste. Au învățat să tacă și să-și vadă de treabă, începând o nouă viață în Constanța, în cartierul Coiciu, necunoscuți de nimeni. Doar fratele bunicului, Grigore, cel care a rămas mai mult timp în închisoarea comunistă și care, la ieșire, a primit bocancii lăsați de bunicul meu, s-a așezat în același cartier. Îmi amintesc vag de familia lui, din vizitele făcute cu bunicul pe când eram copil. La un moment dat, legătura s-a pierdut, iar toți au părăsit această lume. Și cât de mult mi-aș dori acum să-i pot întreba despre o mulțime de lucruri, pe acei bunici, deveniți atât de tăcuți și retrași în sine.

Mama mai povestea cum veneau de la Constanța să o ajute la săpatul viei. Tata era la serviciu, iar mama se ocupa de grădină — peste 900 de metri pătrați — și de animale. Veneau amândoi cu autobuzul 11, îmbrăcați frumos de drum, pentru că pe vremea aceea era o necuvință să călătorești în haine de lucru. Furcile pentru întors pământul erau împachetate cu grijă în hârtie albastru-indigo, hârtie de ambalat sau de pus la ferestre în epoca comunistă.

Și îmi lipsesc acum toți, pentru că nu am știut atunci să vorbesc cu ei, să-i întreb despre viață, despre neamuri, despre strămoși — despre tot ceea ce aș vrea acum să știu.