Tramcarele lui Toma Blându: de la București la drumurile prăfuite ale Dobrogei

Publicat de Aurel Băjenaru, 15 Martie 2026
Timp de citire: 2 minute

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Bucureștiul făcea cunoștință cu primele tramvaie trase de cai, introduse în 1872 de o companie englezească. Acestea circulau pe șine, în special pe Calea Moșilor, oferind un mijloc de transport relativ modern pentru acea vreme.

În paralel însă, au apărut și așa-numitele „tramcare” – vehicule asemănătoare tramvaielor, dar fără șine, trase de cai și autorizate să circule pe alte artere ale orașului.

Unul dintre antreprenorii care au profitat de această oportunitate a fost Toma Blându. Pornind cu doar patru omnibuze, el a ajuns să exploateze zece tramcare care, între 1891 și 1904, au făcut legătura între Piața Sfântul Gheorghe și Gara de Nord, pe traseul Lipscani – Calea Victoriei. Spre deosebire de tramvaiele clasice, vehiculele lui Blându erau considerate rudimentare: vagoane zgomotoase, cu roți mici și osii neîngrijite, trase de obicei de trei cai cumpărați ieftin din obor – animale ajunse la mâna a treia, adesea salvate din drumul spre abator.

În 1904, odată cu modernizarea transportului bucureștean, tramcarele au fost retrase din circulație. Povestea lor nu s-a încheiat însă atunci. Patru dintre aceste vehicule au fost duse de Toma Blându la Constanța, unde au început să facă legătura între oraș și Techirghiol.

Pentru mulți bucureșteni care le crezuseră dispărute, reîntâlnirea cu ele pe litoral a fost o surpriză aproape neverosimilă.

La malul mării, tramcarele au devenit rapid celebre. Zgomotoase, cu clopote mari atârnate de gâtul cailor, ele plecau dis-de-dimineață spre Techirghiol, stârnind rumoare și trezind mahalalele. Scriitorul George Ranetti le-a imortalizat în 1907, în revista „Furnica”, descriindu-le cu ironie ca pe niște relicve nemuritoare ale unui București dispărut, supraviețuind timpului și modernității.

O imagine păstrată din acea perioadă surprinde un detaliu aparte: tramcarul tras nu de trei, ci de patru cai – semn că drumul dobrogean, nisipos și greu, cerea un efort suplimentar. În fotografie, vehiculul apare undeva la mijlocul traseului, la stația din Agigea: un adevărat baldachin pe roți, ridicând praf sub soarele Dobrogei, simbol pitoresc al unei epoci de tranziție, în care improvizația și ambiția antreprenorială țineau loc de infrastructură modernă.