Transhumanța la aromâni

Publicat de Aurel Băjenaru, 16 Noembrie 2024
Timp de citire: 4 minute

„E obiceiul lor, ca familiile şi turmele Vlahilor să petreacă din luna Aprilie până în Septemvrie pe munţii cei mai înalţi şi in locurile cele mai reci". ( Kekaumenos, secolul XI)

° ° °

Românii de astăzi și aromânii din Balcani, suntem din același neam de romani, populații romanizate ale fostului Imperiu Roman ținând de un imens teritoriu din jurul Mării Mediterane până în Asia și Africa, ne leagă un trunchi de limbă comună și totuși suntem atât de diferiți. Istoria care ne-a despărțit în spațiu și destin a încetat cândva în secolul X probabil să ne mai fie comună. Caut în astfel de texte prin similitudini sau lipsa lor să aflu când s-a întâmplat asta mai exact și cu ce consecințe. O particularitate a poporului nostru (de factura romană) împrăștiat prin acest colț de Europa, pe care probabil nu o vom afla-o niciodată exact.

° ° °

O descriere admirabilă a unei astfel de plecări a păstorilor aromâni din Albania şi Epir o face calatorul francez Francois Pouqueville (1820).

Migraţiunea anuală a Valahilor are ceva impozant şi solemn, ce nu se vede la alte popoare. La o epocă determinată şi anume la Sf. Dumitru, triburile reunite fac o serbătoare generală în satele Avela, Perivoli şi Samarina, aşezate pe ramura macedoneană a Pindului. După ceremonie, bătrânii ţin sfat şi aleg câteva familii mai robuste, pe care le orânduesc a păzi în timpul iernei locuinţele părăsite de ceilalţi.

Rânduiala plecării fiind regulată, preoţii o anunţă prin rugăciuni, răspândind binecuvântările lui Dumnezeu asupra poporului. După toate acestea despărţirea, care e mişcătoare şi duioasă,apoi întreaga populaţie se ridică şi împărţită pe secţiuni porneşte. Opririle pentru păşunatul turmelor ca şi opririle pentru popas noaptea, sunt alese şi hotărîte de mai înainte. Prin strigăte prelungite îşi iau rămas bun dela cătunele şi locuinţele ce părăsesc, îşi întorc capul spre a mai zări încă odată acoperemântul ce-i va adăposti la primăvară iarăş, şi jelesc pe cei cari rămân pe urmă ca păzitori. Tot aşa şi berzele, paseri călătoare, îşi lasă cuiburile şi însoţite de nouăle odrasle se avântă peste mări, sperând a reveni la redeşteptarea primăverii spre a locui iarăş ţărmurile abandonate cu durere, din cauza celor rămaşi în urmă.

Pe coastele munţilor se văd turmele înaintând în coloane şerpuite, sunetul telencilor dela gâtul ţapilor şi berbecilor, strigătele animalelor de tot felul, vocile amestecate premerg, însoţesc şi urmează lungul şireag al emigranţilor din Pind, cari îşi revarsă populaţia văratecă peste luncile Macedoniei. Bătrânii, flăcăiandrii, bărbaţii, fetele îmbrăcate cum erau în vechime fecioarele din Sparta, mamele împovărate de leagănul noilor născuţi pecari îi poartă ca în desagii pe umeri lor, păşesc încunjuraţi de atâtea animale domnestice: cai robuşti, catâri îucârcaţi cu bagaje, deasupra cărora cântă cocoşul, ceasornicul călivelor, anunţând orele nopţii. Toţi plini de sănătate, strălucitori de speranţă, pornesc la drum să caute abundenţă şi un climat mai dulce, unde să tră iască sub corturi ori prin satele lor, pe unde îşi au locaşul de iarnă. Dacă atitudinea lor n'ar fi paşnică şi pastorală, cineva văzând aceste colonii pribege, s'ar crede în timpurile în care nordul vărsa populaţiile sale devastatoare asupra terilor mult încercatului Orient.

Anuarul Institutului de Istorie Naţională, 1926

° ° °

În imagine o familie de vlahi mergând spre locul de păstorit din vară, 1913.