Turcii, tătarii, credința lor ... și "Doamne ajută!"

Publicat de Aurel Băjenaru, 22 Ianuarie 2026
Timp de citire: 10 minute

Scriam aceste rânduri într-o frumoasă zi de vineri, vara trecută, într-o zi de sărbătoare a musulmanilor, când, la ora 13:15, începea rugăciunea de sfârșit de săptămână, iar curtea geamiei era goală.

Am crescut în acest cartier al Techirghiolului, care și astăzi păstrează un parfum al trecutului, unde încă răsună chemarea muezinului la rugăciune, din turnul înalt de piatră al geamiei. Glasul său, ascuțit și melodic în moduri diferite de la un cantor la altul, străbate liniștea amiezii și îl percep și acum ca pe o chemare venită din trecut, din vremurile când vechii tătari umpleau curtea geamiei în fiecare zi de vineri.

Astăzi, toți aceștia îmi lipsesc, iar curtea geamiei a rămas goală.

Musulmanii Dobrogei, prin felul în care înțeleg Coranul, se deosebesc mult de musulmanii din statele aflate sub autoritatea strictă a religiei islamice. Ei se remarcă în special prin toleranța față de creștinii din jur, prin lipsa oricăror tendințe misionare și printr-un mod de viață și o cultură deschise către lumea occidentală, asemenea oricărui alt locuitor creștin al acestor meleaguri. Mulți dintre ei, probabil, nici nu posedă o cunoaștere religioasă aprofundată a scrierilor coranice. Totuși, ceea ce le definește religia rămâne fixat în Coran, cartea de bază a musulmanilor.

Spun toate acestea acum, gândindu-mă la musulmanii „militanți” de la mine de acasă, din Germania, care ocupă străzi din marile orașe pentru a se expune public la rugăciunea de după-amiază, iritând pe mai toți germanii și creștinii din jur, provocând prin astfel de acțiuni și stârnind resentimente profunde. Nu-i mai pomenesc pe cei care reclamă, cu voce tare, proclamarea califatului în Germania și introducerea legii Sharia.

Lumea a devenit un carusel al nebuniilor, în care și religia va juca un rol major, iar eu mi-aș dori să pot veni și să găsesc întotdeauna, la Techirghiol, geamia și acel islam cuminte, discret, ușor exotic, aparținând acestor locuri precum marea și soarele – nimic militant, strident sau sfidător, așa cum se întâmplă în alte părți.

În ceea ce privește epistola de mai jos a prietenului meu, Temungin, aș dori să-i spun: ferește-te de românul care, la orice pas, recurge la sintagma invocativă „Doamne ajută!”, căci acela nu știe ce spune. Această expresie, folosită tradițional ca formă de salut sau de despărțire, mai ales în context religios, devine stupidă sau, cel puțin, nepotrivită în politică, administrație, în atribuții de serviciu sau în acțiuni personale planificate.

Devine un tic retoric gol atunci când este pusă peste tot, pierzându-și valoarea spirituală; nu mai exprimă o credință reală, ci devine un ornament verbal lipsit de sens. Când administrația spune: „Am făcut calcule, avem buget, avem plan”, dar adaugă: „Doamne ajută!”, cele două mesaje se anulează reciproc. Un anunț de tipul „Vom repara infrastructura. Doamne ajută!” se citește ca improvizație, fatalism și lipsă de planificare. În administrație, credința nu înlocuiește metoda.

„Doamne ajută!” este o sintagmă care devine nepotrivită, ridicolă sau iritantă atunci când este folosită în documente oficiale, în anunțuri administrative, dar și în relaționarea de zi cu zi, ca substitut pentru competență și asumare.

Și aș mai spune ceva: ferește-te de românul care, în mod conștient și sfidător, dorește să transmită un semnal de intoleranță religioasă prin acest „Doamne ajută!”. În asemenea cazuri, expresia nu mai are nimic comun cu credința, devenind un instrument de marcare identitară agresivă, o parolă prin care se trasează o linie invizibilă între „noi” și „ceilalți”.

Nu e o rugăciune, ci un steag fluturat demonstrativ în spațiul public, un semnal că locul aparține unei singure confesiuni, iar ceilalți sunt doar tolerați, dacă sunt.

Această formă de exhibare religioasă nu exprimă credință, ci nesiguranță și frică. Este reacția celui care simte nevoia să-și reafirme apartenența prin zgomot, nu prin comportament. Credința autentică este discretă, nu are nevoie să se impună verbal la fiecare interacțiune, cu atât mai puțin în contexte administrative, profesionale sau civice, unde statul și comunitatea ar trebui să fie neutre și incluzive.

Ca o mică analiză introductivă la epistola de astăzi a prietenului meu, vă prezint aici o sinteză a învățăturilor cărții de bază a musulmanilor, dintr-o lucrare mai veche a dr. Victor Macaveiu.

°°°

1. Coranul și formarea lui

• Coranul („recitațiune”) este colecția revelațiilor pe care Mohamed le-a transmis ca mesaje divine.
• Nu a fost adunat în timpul vieții lui Mohamed, ci abia după moartea sa, sub califii Abu-Bekr, Omar și mai ales Othman.
• Pentru a evita variante diferite, Othman a ordonat distrugerea fragmentelor vechi, păstrând doar versiunea oficială.
• De aici provine uniformitatea textului Coranului.

2. Sursele de inspirație și structura

• Mohamed se declara „neștiutor de carte”, dar Coranul conține reminiscențe din iudaism, creștinism și tradiții arabe.
• Influențe creștine provin mai ales din scrieri apocrife.
• Coranul are 114 sure, aranjate după lungime (cu excepția surei I – „Al-Fatiha”, o rugăciune fundamentală).
• Fiecare sură începe cu formula „În numele lui Dumnezeu cel milostiv, cel îndurat”, cu excepția surei a IX-a.

3. Învățăturile fundamentale

• Principalele dogme: unicitatea lui Allah și recunoașterea lui Mohamed ca profet.
• Credința include și judecata de apoi, raiul și iadul.
• Islamul respinge Trinitatea creștină (pe care Mohamed o interpretează ca triteism).
• Doctrina predestinării („Kismet”) a dat naștere unui fatalism specific lumii islamice.

4. Cosmologie și ființe spirituale

• Lumea e descrisă după modele biblice și mitologice: pământ-disc, 7 ceruri, iad sub pământ.
• Există îngeri (Djibrael, Mihael, Israfîl, Asraêl) și djinni (duhuri din foc, bune sau rele).
• Diavolul (Şeitan/Iblîs) fusese inițial înger, dar a fost alungat pentru că a refuzat să se închine lui Adam.

5. Practici și morală

• Cele 5 obligații fundamentale (stâlpii Islamului):
• Credința în Allah și Mohamed profetul său.
• Rugăciunea de 5 ori pe zi.
• Milostenia.
• Postul din luna Ramadan.
• Pelerinajul la Mecca (cel puțin o dată în viață).
• Se interzic: minciuna, cămătăria, calomnia, risipa, carnea de porc și băuturile alcoolice (dar se menționează că în practică berea și șampania erau consumate în clasele superioare).

6. Războiul sfânt (Jihad)

• Războiul împotriva necredincioșilor este considerat sacru, iar cei care mor pentru Islam primesc răsplată în paradis.
• Creștinii și evreii, considerați posesori ai unei revelații parțiale, puteau fi tolerați dacă se supuneau și plăteau taxe.

7. Pelerinajul la Mecca

• Descriere detaliată a ritualurilor: îmbrăcămintea specială, înconjurarea Kaabei, băutul apei din fântâna Zamzam, aruncarea pietrelor asupra Satanei la Mina, sacrificiile de animale.
• Era o experiență grea și adesea periculoasă, cu multe victime din cauza bolilor și aglomerației.
• Ziua finală a pelerinajului, cu jertfele, era sărbătoare pentru întreg Islamul (Kurban Bairam).

8. Observații culturale

• Coranul este considerat model suprem de limbă și stil arab.
• Musulmanii respectă cartea fizică a Coranului, așezând-o pe rafturi speciale și evitând să o pună pe scaune sau pe pământ.
• Cel care știe Coranul pe de rost primește titlul onorific de Hâfiz.

°°°

Dar iată și epistola de astăzi a lui Temungin Ismail.

°°°

İnşallah – „Dacă va vrea Allah”

În viața de zi cu zi, noi tatarii ,în vocabularul nostru tătăresc, chiar dacă adesea dialogam românește între noi, presărăm uneori expresii precum İnşallah, Allaha şükür,Mașallah etc. Recent am observat că și prietenii noștri creștini folosesc tot mai des expresia „Doamne ajută!”, mai ales în aceste vremuri grele. İnşallah este un cuvânt de origine arabă și înseamnă „cu voia lui Allah”. El exprimă speranța că dorințele și planurile noastre se vor împlini prin voința lui Dumnezeu.

Folosirea acestei expresii și rostul ei ne-au fost explicate încă din copilărie de bunicii noștri: dorințele omului se împlinesc doar dacă există respect și smerenie față de Dumnezeu. Cuvintele lor calde s-au cuibărit adânc în sufletele noastre. Astfel, atunci când vorbim despre acțiuni viitoare sau intenții, le încheiem adesea cu İnşallah, la fel cum prietenii creștini spun „Doamne ajută!”. Această expresie ne dă speranța că voința Celui de Sus va decide și va împlini planurile noastre. Există și o zicală tătărească foarte sugestivă: „İnşallah dep, yuklama, tur da işini yap.” O traducere liberă ar fi: „Zicând İnşallah, nu te culca pe o ureche; ridică-te și fă-ți treaba!” Sensul ei este limpede: după rostirea expresiei, omul trebuie să se mobilizeze și să acționeze pentru a-și realiza dorințele și planurile.De ex: "Mâine mergem cu copiii la Zoo,Insallah! sau Ne vor veni toti musafirii,sper sa iasa bine masa ,Insallah!"

İnşallah nu este o garanție, ci o recunoaștere a voinței divine, dublată de responsabilitatea proprie. Bunicul ne mai spunea adesea: „Eee, bîz kop istiymiz, amma karar Allahta!” „Eee, noi vrem multe, dar Allah hotărăște!”