Turnul

Publicat de Aurel Băjenaru, 13 August 2026
Timp de citire: 7 minute

Astăzi vreau să reiau o temă pe care, cu ceva timp în urmă, am evocat-o doar fugitiv, pornind de la o corespondență primită de acasă, de la Techirghiol. Prietenul meu îmi trimitea atunci, din lectura sa, ultimele rânduri ale lui Geo Bogza despre Dobrogea, aparute în România Literară în 1977.

Cine nu-l cunoaște pe Bogza și cel puțin reportajele sale fantastice despre Dobrogea cu greu ar putea înțelege orice laudă pe care i-aș mai aduce-o eu aici. Pentru el, acest ținut nu este doar un spațiu geografic. Este o stare de spirit, un loc al singurătății, al sălbăticiei, al miracolului și, mai jos, al întâlnirii neașteptate dintre trecutul și viitor.

Chiar dacă, în eseurile nou descoperite, par să se întrevadă anii maestrului și să se bănuiască un oarecare pact cu regimul comunist, rândurile acestea găsite acum dau la iveală amănunte mai puțin cunoscute despre omul și contemplatorul Dobrogei. Mai ales despre Dobrogea de la Plaja Nouă, locul copilăriei și adolescenței mele de la mare, unde, pentru câțiva ani, am fost „vecini” cu acest mare scriitor.

Este și motivul pentru care descrierile lui Bogza mă ating într-un fel aparte. Nu citesc doar despre un peisaj pe care îl cunosc. Regăsesc un teritoriu al amintirilor mele.

"Turnul"

În primul dintre textele sale, Bogza pornește de la o întrebare aparent simplă: ce s-a mai întâmplat în Dobrogea în anii care au trecut de la ultima sa privire asupra ei?

Într-un loc pe care îl descrie ca fiind „cu desăvârșire pustiu”, o limbă de pământ calcaros înaintând în apele lacului Techirghiol, a apărut un turn de peste o sută de metri înălțime. Locul îi este atât de familiar lui Bogza tocmai prin absența oricărei schimbări, încât construcția pare aproape neverosimilă.

Până atunci, aici nu se întâmplase mai nimic. Era un spațiu al sării și al singurătății, un teritoriu în care chiar și întâlnirea cu o familie de broaște țestoase devine pentru scriitor un eveniment memorabil.

Imaginea pe care o construiește este extraordinară, pământul dobrogean apare ca un craniu ras, o „imensă chelie” întinsă până la orizont. Soarele însuși dispare dincolo de această margine în doar „2 minute şi 40 de secunde”, fără să producă nici măcar spectacolul obișnuit al unui apus.

Și tocmai aici, în această aparentă absență a vieții, se ridică Turnul. Bogza îl privește ca pe o apariție extraterestră, „un turn fantastic”, asemănător „în toate privințele” cu o rachetă cosmică. Forma, dimensiunile și elanul său vertical îl fac să pară mai curând un obiect desprins din viitor decât o construcție a Dobrogei.

Scriitorul se întreabă de câtă „cutezanță”, „seriozitate”, „răspundere” și, nu în ultimul rând, de câtă fantezie și nebunie a fost nevoie pentru a ancora un asemenea turn în „stâncăria Dobrogei”.

Aici se află una dintre ideile cele mai frumoase ale textului: Turnul nu distruge pentru Bogza pustietatea Dobrogei, ci devine parte din ea. Este un semn al omului într-un teritoriu care pare să-i aparțină naturii de la începutul lumii.

Privindu-l de peste apele lacului, Bogza ajunge la una dintre comparațiile sale memorabile: îi vine greu să creadă că se află la Eforie-Sud și nu „la Cape Kennedy”, în clipa unei „epocale numărători inverse”. Dobrogea devine astfel, pentru câteva clipe, un capăt de lume și, în același timp, un punct de plecare spre viitor.

"În umbra fantasticului Turn"

Cel de-al doilea text schimbă perspectiva. Dacă în primul Bogza contemplă Turnul de la distanță, acum ajunge la picioarele lui. Și ajunge acolo după ce traversează înot lacul Techirghiol.

La sosire îl întâmpină câinii. Momentul este aproape cinematografic. În liniștea asfințitului izbucnesc hămăiturile, iar câinii aleargă spre el. Bogza își amintește spaima pe care a mai trăit-o în preajma stânelor și, mai ales, gestul pe care îl consideră umilitor: acela de a te apleca după o piatră sau de a te preface că o faci. De data aceasta însă nu se apleacă.

Tocmai traversase înot lacul, iar în el există „atâta mândrie” și „atâta simţ al demnităţii” încât rămâne în picioare, solemn, în fața câinilor. Și câinii se opresc. Mai mult decât atât, la primele cuvinte ale lui Bogza, se apropie și se împrietenesc cu el. Sunt cinci câini, fiecare cu firea lui, iar unul dintre ei, „cel mai flocos şi nostim”, merge ca un cal dresat și ridică laba „ca şi cum m-ar fi invitat să dăm mâna”. În acest episod aparent mărunt se află, de fapt, întregul Bogza. Omul care traversează înot un lac, înfruntă câinii și pustietatea, ajunge să descopere în aceștia nu o amenințare, ci o formă de tandrețe. El mărturisește că a trăit acolo „un sfert de ceas de mişcătoare tandreţe”.

În 1977, la șaptezeci de ani, continuă să traverseze lacul înot și continuă să privească Turnul cu aceeași uimire. Îl numește „una dintre cele mai neobişnuite şi fascinante construcţii” pe care le-a văzut, „prevestitoare a celui de al III-lea mileniu”.

Și totuși, în umbra acestui simbol al viitorului, ceea ce îl emoționează cel mai mult sunt câinii.

Aici se află poate și concluzia secretă a celor două texte: oricât de departe ar ajunge omul cu tehnologia lui, oricât de sus ar ridica turnuri și oricât de mult ar pătrunde în viitor, există ceva foarte vechi care continuă să-l lege de sine însuși.

Bogza pleacă de lângă Turn cu această convingere, „nu ne vom pierde de noi înşine”. În sufletul omului va rămâne, spune el, „o adiere din mireasma respirată pentru prima oară de oamenii” care au trăit cândva „pe un picior de plai, pe o gură de rai”...

Astăzi, privind înapoi, Turnul lui Bogza nu mai este doar o construcție ridicată în pustietatea Dobrogei. A devenit el însuși o parte din peisaj. Un reper la Techirghiol între mare și lac, între lumea lui Bogza și lumea noastră.

p.s.

Scriitorul Geo Bogza a evocat în scrierile sale, pasiunea pentru înot pe Lacul Techirghiol, menționând traversarea lacului de la un mal la altul, pe o distanță de aproximativ 3 km. Era vorba despre plaja pe care o frecventa în anii ’80, aflată la capătul a ceea ce a fost „Plaja Nouă” a Techirghiolului, în apropierea unui fost sanatoriu pentru copii, la capătul de nord al Eforiei Sud.

Era o plajă pe care o frecventam și noi, câțiva techirghioleni, încă din copilărie și adolescență.

Trei kilometri dus și trei kilometri întors, într-o apă cu salinitate și flotabilitate ridicate, nu reprezentau o performanță imposibilă, ci ceva ce am facut și noi, adolescenții din Techirghiol.