Un alt mit românesc

Publicat de Aurel Băjenaru, 31 August 2025
Timp de citire: 3 minute

De Ziua Limbii Române, e firesc să ne plecăm cu respect asupra bogăției lexicale și a subtilităților care dau farmecul limbii noastre. Însă, dincolo de celebrare, merită să privim cu luciditate și spirit critic anumite mituri lingvistice care s-au înrădăcinat în conștiința colectivă. Unul dintre cele mai răspândite este acela că termenul „dor”, cu toată încărcătura sa emoțională, ar fi unic în lume și imposibil de tradus.

„Dorul”, oglindă a sufletului românesc?

În cultura română, „dorul” este adesea invocat ca un cuvânt total: un sentiment complex, între iubire și tristețe, între lipsă și speranță, între apropiere și depărtare. Poezia, muzica populară și chiar discursul identitar l-au ridicat la rang de simbol național. Așa s-a născut ideea că „dorul” nu există nicăieri altundeva, că limba română deține un monopol asupra acestei stări sufletești.

Etimologia cuvântului „dor”

Dincolo de mitologie, există faptele lingvistice. Cuvântul „dor” provine din latina populară dolus, derivat din verbul dolere – „a durea”. Originea sa trădează o dimensiune afectivă legată de suferință și lipsă, dar și de sensibilitatea față de absență. Așadar, încă de la rădăcina sa, „dorul” poartă în el ideea de durere interioară, transformată, în timp, în sentimentul complex pe care îl cunoaștem astăzi.

Realitatea lingvistică este insa alta.

De fapt, emoțiile fundamentale nu aparțin unei singure culturi. Ele sunt universale, iar limbile le redau prin mijloace proprii. Un exemplu elocvent este limba germană, unde termenul „Sehnsucht” surprinde aproape perfect ceea ce românii numesc „dor”: o tensiune între prezent și absență, o chemare spre ceea ce lipsește, o melancolie amestecată cu speranță. În portugheză, există „saudade”, termen devenit emblematic pentru cultura lusitană, cu accente de nostalgie și dorință. În galeză, „hiraeth” desemnează aceeași durere a absenței, iar în limba rusă, „toska” evocă o formă profundă de melancolie și dorință neîmplinită. Așadar, „dorul” nu este un fenomen lingvistic unic, ci o expresie locală a unui sentiment trăit de toți oamenii, indiferent de cultură.

De ce perpetuăm mitul?

Mitul exclusivității vine, cel mai probabil, din dorința de a ne afirma identitatea națională printr-un element distinctiv. E reconfortant să credem că posedăm un cuvânt pe care alte limbi nu-l au, că sufletul românesc are o profunzime de neatins pentru alții. În realitate, ceea ce este cu adevărat special nu e unicitatea sentimentului, ci felul în care literatura, folclorul și arta românească au transformat „dorul” într-un nucleu simbolic, într-un reper constant al sensibilității noastre.

Deci „Dorul” nu este exclusiv românesc, dar este profund românesc în felul în care a fost cultivat și prețuit. Înțelegerea acestui lucru nu știrbește frumusețea limbii, dimpotrivă: ne ajută să o privim în dialog cu alte culturi și să descoperim cum, prin cuvinte diferite, oamenii de pretutindeni încearcă să dea glas acelorași trăiri universale.

Poate că adevărata sărbătoare a limbii române nu constă în a-i inventa unicitate, ci în a-i recunoaște forța de a exprima, cu delicatețe și profunzime, ceea ce este profund uman.