Un sat de tătari

Publicat de Aurel Băjenaru, 15 Februarie 2026
Timp de citire: 5 minute

Astăzi, într-un context european în care islamul își pierde treptat din acceptanță pe fondul manifestărilor sale tot mai dogmatice și militante, iar în locul integrării în societățile gazdă apar tendințe de afirmare dominantă a cutumelor religioase, dezvoltandu-se societați musulmane paralele, devine cu atât mai important să subliniem exemplul integrării depline a comunității musulmane din Dobrogea în spațiul creștin majoritar din jur.

Islamul dobrogenilor este unul discret, calm, blajin și pașnic, profund adaptat societății în care trăiește. Este o formă de trăire religioasă echilibrată, care a conviețuit armonios, de-a lungul timpului, cu tradițiile și valorile majorității.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că turcii și tătarii din Dobrogea sunt la ei acasă. Ei sunt urmașii vechilor locuitori ai acestei părți de fost Imperiu Otoman, teritoriu care a făcut parte din această structură politică timp de secole. În cazul tătarilor, prezența lor pe aceste meleaguri este chiar mai veche.

°°°

Colecționarul de artă și omul de afaceri dobrogean Krikor Zambaccian oferă mai  jos un portret al tătarilor, așa cum i-a cunoscut el, într-un fragment publicat, pe care îi numește sugestiv „boemii satelor”. Autorul reconstituie imaginea unui sat tătăresc din Dobrogea, asemănător cu felul în care ar fi putut arăta Techirghiolul în perioada originilor sale otomane.

°°°

Pe vremuri, când călătoriam în lungul şi latul Dobrogei, poposiam uneori prin cât un sat tătăresc.
Astăzi, caracterul acestor sate s'a pierdut, unii dintre locuitori emigrând în Anatolia şi colonişti ramâni aşezându-se în locul lor. Sate curat tătăreşti n'au mai rămas, totuşi în mult e comune se mai păstrează vechiul nucleu tătăresc, lesne de recunoscut, pentru orice călător. 

Fără nici o grijă de aliniere, fără vreo preocupare estetică, casele tătăreşti par aşezate la voia întâmplării; rare ori găseşti curte îngrădită; o lipsă vădită de vegetaţie şi plantaţiuni. S'ar crede că aceşti oameni nu simt nevoe de frăgezime şi umbră; doar câte un salcâm pe ici şi colo, se întrece în înălţime cu minaretul de lemn sau de piatră al geamiei.

Unele case sunt construite din piatră, dar cele mai multe din "kirpici", un fel de cărămidă de lut amestecat cu pae şi uscat la soare, acoperişul fiind de pae, sau, dacă se găseşte vreo baltă în apropiere, din stuf. Aproape nici o mobilă în interiorul caselor, afară de nişte saltele de pae (sedir), înşiruite dealungul pereţilor, iar pe aceste saltele fiind aşternute nişte perne mari (mendir) şi alte perne mai mici (iastăc) cusut e din stambă, sau din tulpan brodat. Pe pereţi nişte scoarţe(Kilim), cusutări sau batiste brodate (cevre), pe jos rogojini (hasăr) şi un mic scăunaş (cusin) ce serveşt e în loc de masă şi pe care se aşează o tavă de aramă cositorită (saan) cu de ale mâncării. împrejurul acestei mesuţe prânzesc tătarii, aşezându-se pe jos, cu picioarele încrucişate, turceşte, cum numim noi.

Hrana lor obicinuită e o mâncare de carne, mai mult de oaie, cu pilaf şi diferite aluaturi (börec), iar pâinea lor e făcută din făină de orz.

Tătarii sunt vii, isteţi şi inteligenţi şi se deosebesc de turcii din sud, printr' o mai mare uşurinţă de adaptare la civilizaţie. Ei sunt descendenţi ai triburilor lui Gengis-Han, stăpânitorii de pe vremuri ai întregii Rusii de miazăzi, de unde unii dintre ei au trecut mai târziu în Dobrogea, ultima lor aşezare fiind de pe vremea războiului Crimeii.

Păstrând obiceiurile şi tradiţiile unui popor de stepă, tătarii au o mare pasiune (merak) pentru cai (at) şi sunt dornici de alergări (iarăş). Ca şi la arabi, calul este mândria tătarului. O căruţă cu doi cai şi hamuri frumoase, însemna pe vremuri un adevărat lux şi semn de distincţie.

Tătarii păstrează cântecele şi dansurile lor caracteristice aduse din Crimeea, dar cu timpul acestea s'au amestecat cu altele aduse din Turcia de călători şi pelerini. S'ar putea spune despre tătari, că sunt boemii satelor. Fantezia lor se împleteşte prin sentiment şi imaginaţie, pe un fond de senzualitate :

Ca o cracă ţi se mlădie trupul,
Eu mersul ţi-am iubit ;
Am rămas privind după tine
Şi fără foc m'am făcut scrum.

Casabadă mor cicek, Keövde ghiul
Benim geanâm dohru
Senin kine bac

La oraş flori albastre închise, la sat trandafiri
Inima mea e credincioasă,
caută s'o cunoşti pe a ta.

In ritmuri alene ce predispuneau la vis şi iubire, fetele dansau graţios, mlădiindu-şi pântecele după tresăltarea sânilor şi jocul şoldurilor; trupurile tinere se îndoiau ca o nuia, în timp ce flăcăii "delicanlâ"  (sânge nebun) vrăjiţi şi cu ochii aprinşi de dorinţi, băteau din palme tactul, umplând văzduhul de cântece languroase. Toba (davul) ţinea ritmul şi o zurna (un fel de clarinet) susţinea melodia.

[...]