Un sat tătăresc la început de secol trecut

Publicat de Aurel Băjenaru, 22 Februarie 2026
Timp de citire: 21 minute

Am descoperit cu surprindere că Henric Sanielevici (1875–1951), in relatarea despre sejurul său estival în Dobrogea, însoțind un judecător ambulant prin comunele din jurul Mangaliei, scrie mai jos despre satul „curat tătăresc” Hagieni, de lângă Mangalia, pe care autorul îl ascunde sub inițiala H.

Hagieni este un sat dobrogean de lângă Mangalia, numit inițial Hagilar (Hacilar), satul Hagiilor.

În tradiția musulmană, cei care reușeau să ajungă în pelerinaj la Mecca – la Kaaba, „Piatra Sfântă” – primeau titlul onorific de hagiu (din arabă hajj). În comunitățile tătărești și turcești din Dobrogea, hagiii se bucurau de mare respect și purtau adesea un fes de hagiu (tarbuș cu turban alb), semn distinctiv al statutului lor spiritual și al împlinirii uneia dintre cele mai importante îndatoriri religioase.

Din paginile scriitorului cronicar se desprinde chipul unei comunități vechi, așezate și mândre, care trăiește încă în ritmul propriilor rânduieli. Tătarii de la început de secol apar ca oameni ai muncii și ai ambiției tăcute, ridicați din sărăcie prin arendă, stăruință și un simț ascuțit al gospodăriei. În viața lor se simte puternic autoritatea legii islamice: Coranul le reglementează moștenirile, familia, raporturile dintre generații, iar respectarea acestor norme ține de identitatea lor însăși.

Satul trăiește solidar, cu o conștiință limpede a onoarei și a prestigiului: geamia se ridică din cheltuială proprie, iar pasiunea pentru cursele de cai pare aproape o datorie morală față de obște. În același timp, tradiția își păstrează forma aproape neschimbată: casele, împărțirea spațiului, rolul femeilor, obiceiurile — toate vorbesc despre o lume stabilă, conservatoare, în care moda durează veacuri.

Autorul surprinde și un rafinament artistic propriu, vizibil în broderiile tătărești: culori vii, stilizare geometrică, o ornamentație aflată între natură și abstracțiune, expresie a unei sensibilități orientale intense.

Și totuși, dincolo de această lume închisă în sine, se întrevede o schimbare: copiii învață românește, există școală de stat, ziarul ajunge în case, iar tinerii se mișcă firesc între două limbi și două orizonturi culturale. Comunitatea nu se dizolvă, dar începe să se adapteze.

În ansamblu, autorul ne arată o societate tradițională, coerentă și demnă, situată la răscrucea dintre Orient și modernitatea românească, păstrându-și identitatea, dar intrând treptat în dialog cu lumea nouă.

În contrast cu cele descrise atunci, la o sută de ani distanță, realitatea găsită de noi in 2023 este cu totul alta. Comunitatea tătărească din Hagieni se află în disoluție, școala cu ziduri de piatră ridicată odinioară pentru copiii tătari a ajuns în ruină, iar drumurile sunt sălbatice și pustii. Doar o mână de tătari au mai rămas în sat, alături de românii veniți aici, împinși de soartă în căutarea unui cămin.

°°°

ICOANE FUGARE

Auzindu-ne vorbind cu atîta interes despre Tătari, Petre, căruțașul, ne îndeamnă să facem un ocol și să ne abatem prin satul * la un Tătar bogat la care a fost el patru ani slugă. Primim cu plăcere, și-n curînd sîntem în curtea lui Osman Gelal, proprietarul a 15 hectare și arendașul a 240. Îl găsim la arman, supraveghind mașina de treierat, care urcă grăbită, pe cînd în jurul ei vreo zece Tătari lucrează fără grabă. Ne primește cu liniște, fără a arăta nici mirare, nici plăcere, nici displăcere.

Tatăl său, Gelal Baktaly, a venit sărac din Crimea, dar cu încetul s-a ridicat, luînd pămînt în arendă. Odată a cumpărat 80 de hectare de la o doamnă pe care o părăsise bărbatul; pămîntul însă era al ei. După un timp, un proprietar din împrejurime a propus celor doi soți, care în vremea asta se împăcaseră, să anuleze el vînzarea, pe cale de judecată, și în schimb să ia o parte din pămînt — ceea ce au primit fără nici un scrupul. Tătarul s-a ținut bine; a cîștigat la toate instanțele.

— Și la București a alungat pe el, ne spune Gelal, ca să ne arate că celălalt a pierdut și la Casație. Dar a cheltuit mult cu judecata și a fost nevoit să vîndă pămîntul. Totuși, la moartea lui a lăsat o avere bunicică celor patru copii ai săi: doi băieți majori, unul de șase ani și o fată de paisprezece.

După legile turcești — Musulmanii au la Constanța un kadiu al lor, numai pentru succesiuni și tutele, care fiind reglementate de Coran, sînt în legătură cu religiunea și trebuiesc respectate de Constituția noastră — partea minorilor a fost despărțită în bani și depusă la Casa de Consemnațiuni, iar cei doi frați majori au rămas stăpîni pe gospodărie.

— Dar oare de ce prevede Coranul ca partea minorilor să fie despărțită?

— Pentru ca să nu li se piardă averea. Noi lucrăm pe riscul nostru, dar copilul ce știe?

Judecătorul îmi explică o dispoziție curioasă a Coranului: cămăta este cu totul oprită; se-ngăduie însă cînd banii împrumutați sînt din averea unor copii orfani... O poruncă asemănătoare a religiei mahomedane, am aflat-o mai tîrziu de la un Turc instruit: negoțul de sclavi este oprit în tot imperiul turcesc, afară de Meca, unde slobod este fiecine a cumpăra fiicele locuitorilor, pentru a lăsa bani orașului sfînt...

Cum vedem, e un principiu la Musulmani, că "scopul scuză mijloacele"... Îl cercetez cu privirea pe Osman Gelal... Brun, mic de stat, cu capul mare și mîinile lungi, cu trăsăturile delicate și ochii răscroiți — să-i întîlnești în București l-ai lua drept lustragiu ori "mașin de cafe"... Lîngă dînsul, un băiețaș de vreo 10 ani, alb la față și fără nimic mongolic în figură, se joacă pe oistea unei borine: este fratele minor, Abduleid.

— Și cam cît îi e partea lui?

— Zece mii de lei.

Întrebăm de geamie, pe care am văzut-o prea frumoasă pentru un sat așa de mic, și aflăm că cei doi frați Gelal au ridicat-o pe cheltuială proprie — cinci mii de lei — din bunăvoința lor, nu din porunca bătrînului, ci că așteaptă o piatră comemorativă cu numele fondatorilor, care se va așeza în perete, în interiorul clădirii.

Un Tătar bătrîn, cu falca de tot strîmbă, se apropie de noi. Întreb ce are și spune că l-a izbit un cal. Curios! I-a îndoit falca parc-ar fi de tinichea, și nu i-a rupt-o... Intrăm în casa lui Osman. E joasă, dar mai bună ca a celorlalți. În fața ei, pămîntul e inadins adîncit ca să țină ploaia, prefăcut în grădiniță de flori; peste șanțul înflorit, două podețe cu grilaj de lemn duc la două apartamente: unul pentru fratele mai mare, care-i însurat; celălalt pentru restul familiei. Mobilierul e același... Poporul este și el sclavul modei, numai că moda lui durează veacuri... Îmi vine o idee.

— Domnule Gelal, ai putea să-mi spui: Tătarii, cînd au venit aici din Crimea, obișnuiau în casele lor perine de astea, lucrate cu iglița?

— Nu. Le-au văzut pe urmă, la Nemți, la Romîni...

Locuința lui Osman are totuși unele particularități deosebitoare. În loc de două camere, patru: una de dormit, alta pentru musafiri, o cameră la mijloc, ca un fel de tindă, și bucătăria.

În tindă, un mic bufet de brad, vopsit roșu, pentru haine și schimburi...

În camera de musafiri, un dulăpaș în perete, cu tacîmuri și sticlării. Pe pereți, marame artistic brodate... Văzînd că-mi plac maramele, Osman Gelal iese din odaie și se-ntoarce c-o mulțime altele; le cercetez și nu găsesc două la fel, ca desen și culoare...

În momentul cînd scriu aceste rînduri, am în fața mea una din ele: este de tulpan subțire ca voalul, și la cele două capete, pe o lățime ca de două palme, are o ghirlandă de flori, stilizate geometric cu mult simț decorativ, și brodate cu mătase colorată și cu fir de argint. De amîndouă părțile ghirlandei, flori mari, indigo și roz saturat, bat mai ales la ochi și dau tonul broderiei. Ele sînt însă atenuate și armonizate mai întîi de staminele argintii și caliciurile verzi deschise; apoi de alte flori mai mici, alăturea, în bordo și roș-gălbui; în fine, de ramura neagră șerpuind la mijlocul ghirlandei, cu frunze verzi-închise, străbătute de nervure argintii. În josul ghirlandei, la marginea maramei, o linie neagră serpuitoare, cu frunzulițe violete și bordo; în sfîrșit, o delicată tivitură violetă... Broderia e destul de bună, deopotrivă de netedă pe o față și pe alta. Pentru ochi, o splendoare; impresiunea e de fast, de bogăție... Asemăn în minte modelele tătărești cu frumoasele cusături romînești din albumul d-nei Cosma. Contrastul e desăvîrșit: acestea, mai discrete, mai nuanțate, vorbind parcă mai mult sufletului, sentimentelor; celelalte, foarte bine armonizate, creațiunea unei senzualități violente și în același timp rafinate.

— Domnule Osman, cusăturile acestea sînt luate de la Turci?

— Nu; ale lor sînt altfel; astea sînt anume tătărești.

Am văzut mai tîrziu broderii turcești, la cherestegiul Mustafa, ginerele primului hogea (protopop) din M.

— Sînt, în adevăr, în alt gen, cu mult fir de aur și argint, dar mai discrete în culori, mai naturale în desen, mai apropiate de cele europenești...

Mă folosesc de acest prilej ca să rectific o prejudecată: ornamentația geometrică, așa cum o găsim în cusăturile și săpăturile romînești, nu-i un semn de primitivitate, ci de rafinament. Omul paleolitic din vîrsta renului — ca și boșimanul de azi — desena pe stînca peșterilor și săpa în coarnele renului animale în mișcare, cu un naturalism desăvîrșit, pe cînd popoarele mediteraneene, ca Egiptenii și Arabii, au fost totdeauna lipsite de imaginațiune plastică. S-a observat cu drept cuvînt că la Arabi, de pildă, pornirea gîndirii spre abstracțiune explică, deopotrivă, și interzicerea de către religiune a formelor animale și vegetale, și neputința de a le reprezenta. E lucru dovedit că formele curat ornamentale derivă toate din forme naturale, schematizate și simplificate odată cu progresul puterii de abstracție și regresul paralel al imaginațiunii plastice. Maramele acestea tătărești ne arată tocmai faza de tranziție: în stilizarea lor geometrică, frunzele și florile abia se mai recunosc.

Fiindcă ne arătăm dorința de a mai vedea vreo casă tătărască, Osman Gelal ne duce la unchiu-său, Reșid Abtișah, care șade la doi pași.

— Reșid nu-i acasă, găsim însă pe fiul său Gemadin, un băiat de vreo 16 ani, brun, mic de statură, și cu fața rotundă, stricată de vărsat; fizionomia lui îmi amintește pe aceea a multor mahalagii din București... Gemadin stă în tindă — casa lor are și tindă — și leagănă pe frate-său Menseid, în vîrstă de doi ani, într-un pat tătăresc în miniatură, atîrnat cu niște frînghii de grinda podului. La vederea noastră, femeile fug speriate în altă cameră. Unele Tătăroaice se feresc a fi văzute de bărbați străini, altele se arată fără nici o sfială: o regulă generală nu-i încă stabilită. Intrăm în camera de musafiri.

Aranjamentul e cel cunoscut; pernele cu fețe croșetate se răsfață la locul de onoare. Într-un colț, pe o măsuță, un gramofon din cele mai mari, iar alături, un teanc de plăci; mă uit: toate turcești. În cinstea noastră, Gemadin pune două bucăți, una după alta. Amîndouă respiră o melancolie grea, bolnavă, fără delicatețe de sentiment a doinei noastre. Ascult cu surprindere: e izbitoare semănarea cu cîntecele de dragoste pe care le bocesc Țiganii în mahalalele Bucureștiului... (De pildă: "foaie verde bob năhut..."). Se pare că, în deosebire de restul țării, Capitala a păstrat ceva din sufletul oriental...

Deodată tresar ca zguduit de o comoțiune electrică. Am zărit în dosul gramofonului o îngustă fîșie transparentă, cu tablouri mici repetate... Gemadin a urmărit privirea mea și-mi spune cu degajare:

— Niște filme de cinematograf de mînă; pentru copii..."

— De unde ai cinematograf?"

— Am citit o reclamă în Universul și mi-am comandat; 15 lei, cu transportul..."

Gemadin vorbește bine romînește; abia se mai simte accentul străin... Dacă l-ai găsi la București, ca ucenic de cizmărie ori băiat de cîrciumă, l-ai lua după vorbă drept Macedonean... Psihologia lui e de mahalagiu umblat, care nu se mai sperie de nimic...

— Zi, citești regulat Universul... Și-l înțelegi bine?

— Am făcut patru clase primare... Cînd nu-nțeleg o vorbă, întreb pe d. învățător, Omer-Efendi...

— Așa?... Aici e dumnealui..."

Mi-l arătase cineva în Mangalia. Înalt, subțire, cu fața albă și trăsăturile delicate, cu privirea vie și temperamentul expansiv, l-ai lua drept un june din high-life, dacă l-ai întîlni pe Calea Victoriei cu pălărie în loc de fes... E Turc. A făcut în Constanța liceul complet și-i învățător romîn în satul curat tătăresc H.. După cît am auzit, e învățător bun, vorbește românește fără greșeală.

— D. învățător a făcut o regulă, îmi spune Gemadin; cum intri în curtea școlii, nu mai ai voie să vorbești un cuvînt tătăresc ori turcesc..."

— Ai auzit de Vlad Țepeș?

— Da.

— De ce-i zicea așa? Trăgea în țeapă pe cei răi.

— Da' Mihai Viteazul ce fapte mari a făcut?

— A unit Muntenia cu Moldova și Transilvania.

— Cîte județe are România?"

— Treizeci și două.

Ne grăbim; altfel aș proceda la un examen mai serios, ca să văd cum și-a asimilat acest tînăr Tătar cunoștințele învățămîntului primar. Tare mă tem că singurul învățător romîn de la care Tătarii au tras vreun folos este... Turcul Omer Efendi.

Osman Gelal îmi spune că el, în copilăria lui, n-a făcut școală; nu era învățător romîn în H. A învățat romînește în armată: e de trei ani călăraș cu schimbul.

Gemadin ne duce pe la grajd, să-i vedem calul de curse. Un armăsar splendid, din vestita herghelie a d-lui Pariano, strîns tare la burtă cu niște curele, e legat de grinzile podului cu frînghii — de gură, de gît, de mijloc — în așa fel ca să nu poată mișca din loc și nici să se poată culca... Gemadin se pregătește pentru cursele din Constanța; adică pregătește calul: dimineața și seara îl plimbă — în contra vîntului, ca să nu asude — iar în restul timpului, ziua și noaptea, îl ține în picioare, nemișcat și strîns la burtă, pesemne ca să slăbească la trup și să se întărească-n picioare...

— Am auzit că la alergare vă legați strîns de cal...

Ca o pisică, Gemadin se aruncă pe armăsar, arată cum obișnuiesc să se lege pentru cursă: cu două curele peste genunchi, strînse într-o cataramă.

— Cînd aleargă calul, se umflă; atunci mai dăm drumul la cataramă...

— Și de se-ntîmplă să cadă?

— Desfac catarama și scot picioarele... Dar nu cade."

Judecătorul îmi povestește un caz văzut de dînsul: un armăsar călărit de un Tătar de 11 ani cade, se dă peste cap, se scoală și aleargă mai departe, cu călărețul sănătos, teafăr...

— Acuma e al cincilea an de cînd iau parte la alergări... Anu ăsta concurez la iuțeală, fiindcă armăsarul e tînăr, abia de doi ani; cînd o fi de patru, am să concurez la alergare de fond.

— Cît te costă calul?
— 500 de lei.
— La muncă îl pui?
— Ferească Dumnezeu! N-ar mai fi bun de alergări.
— Va să zică, ai băgat bani într-însul, mănîncă degeaba și poate nici nu cîștigi... Proastă afacere...

Gemadin rîde.

— Și dacă cîștig, tot aceea este; toți banii se duc la chef cu prietenii, chiar în ziua alergării... N-am cîștigat la Iași, acum doi ani, două sute de lei? M-am întors fără un ban... Armăsarul mi-l ține tata ca să-mi facă plăcere.

— Mai ține cineva în sat cal de alergare?

— Nu; numai eu.

Îmi închipui că trebuie să fie un fel de obligație morală, față de obște, a celor mai chiaburi, obligație pe care unul din ei o ia asupra-și.

În orice caz, privindu-l pe Gemadin, așa mic și neînsemnat cum este, fără energie în privire și ținută, nu l-ai bănui atît de expert în nobila artă a călăriei... Dar la Tătari, călăria e patimă veche. Învățații care au studiat scheletele cailor preistorici afirmă că rasele europene caballus celticus, equus Przewalsky, poneyul scandinav etc. (toate mici de felul lor; între acestea, și calul nostru țărănesc) derivă din "tarpanul" asiatic — mic și cu capul mare, ca și mongolul domesticit acum zece mii de ani și adus în Europa cu cel mult două mii de ani mai tîrziu, desigur de către omul alpin mongoloid... Iar calul pur-sînge, adus în Europa în timpurile istorice, derivă din calul arab, care nu-i decît o zebră domesticită în nordul Africei. Calul de curse englezesc se trage dintr-o singură iapă arabă, importată în Anglia de un domn cunoscut la o dată cunoscută (Nu-mi amintesc...) ...

Pe cînd ne urcăm în căruță, zărim pe aproape un băiețaș ca de doi ani, care prin finețea tenului și delicatețea trăsăturilor — deși are fața mare, plină, și ochii cam mici — ar putea fi de "familie bună"; fesul îi e plin de monede de argint, cusute la o parte în piramidă, după obiceiul tătăresc.

— Cum te cheamă?

— Pe mine mă cheamă Giafer Memedula. Accentul e perfect.

— De unde știe copilul romînește?

— Se joacă cu cei de la școala fröbeliană (prebeliană, zice Osman).

Mi-o arată; o căsuță înaltă, luminoasă și acoperită de viță sălbatică; a făcut-o statul numai pentru copii de Tătari — altă nație nici nu-i în sat. Profesoara e plecată pe timpul vacanței.

— Cînd a venit întîi în sat, era bolnavă și a stat la noi, îmi spune Osman, cu oarecare mîndrie...

Am plecat, după o despărțire foarte cordială...

Icoane fugare, 1912

°°°

Imaginile au fost surprinse în timpul unei vizite la Hagieni, în 2023.

Minaretul geamiei, ros de ani și de vânturi, se înalță încă drept martor al unui trecut cândva mai luminos. Din vechea «școală frobeliană», unde copiii tătari rosteau pentru întâia oară cuvinte românești, nu au mai rămas decât ziduri părăsite — iar copii, în sat, abia dacă se mai zăresc. Doar pietrele de căpătâi din cimitir, unele migălos modelate, dăinuie tăcute, păstrând în tăcerea lor amintirea unui trecut cu parfum oriental.

Flamura roșie, cu semiluna și steaua înălțându-se deasupra unei curți tătărești, care într-un alt context și sub o altă apartenență ar fi putut părea un semn de naționalism fervent, se arată aici doar ca o încercare timidă de a găsi un sprijin sufletesc, o ancoră simbolica a trecutului într-un viitor ce se vestește tulbure și nesigur.

°°°

Melian Osman
"Abdisa Resid din Hagieni este bunicul meu, nu l-am cunoscut."

Muzein Tuleu
"Satul meu Hagieni , locul unde am copilărit până am plecat la liceu . Aveam o școală frumoasă . Doamna învățătoare Bedraie , cea care m-a învățat să scriu și să citesc , domnul învățător Saledin care era și directorul școlii. Pot spune ca cele mai frumoase amintiri sunt cele trăite atunci în anii copilăriei , în satul meu drag Hagieni . Povestea mea începe din anii 1964 când eram elevă în clasa I. Dacă aș fi rămas în sat , poate ca aș fi făcut să arate altfel locul copilăriei mele. La vară intenționez să merg cu nepoții ca să le arăt casa unde am copilărit ( acum locuiește o familie acolo), pădurea Hagieni ( care era o rezervație naturală), geamia din sat , oamenii care trăiesc acolo. Vom avea mari emoții , cred."