Un talisman tătăresc

Publicat de Aurel Băjenaru, 31 Ianuarie 2026
Timp de citire: 6 minute

Despre săculețul de piele atârnat la gât ca talisman am aflat cândva din cărțile lui Karl May, la pieptul indianului atârnă adesea un mic săculeț din piele, modest ca formă — medicine bag-ul. Nu era un leac pentru trup, ci pentru destin. Winnetou nu purta „medicamentul” ca pe o podoabă, ci ca pe ceva magic și identitar. Pierderea lui ar fi fost mai gravă decât o rană, pentru că ar fi însemnat ruperea legăturii cu sinele și cu legea nescrisă a tribului.

Și tot astfel aflăm și la tătarii dobrogeni despre un asemenea „medicine bag”, un talisman constând dintr-un mic săculeț de piele atârnat la gât, numit hamail (sau amail ).

Este o paralelă fascinantă! Deși provin din culturi total diferite, aceste obiecte asemănătoare îndeplinesc exact același rol: acela de „scut spiritual”.

Hamailul este un talisman de protecție, de formă triunghiulară sau dreptunghiulară, care se poartă la gât sau se prinde de haine, în special la copii. În interiorul acestui talisman se află, de obicei, o foaie de hârtie pe care un hogea a scris versete din Coran sau rugăciuni de protecție.

Tătarii dobrogeni îl poartă pentru a fi feriți de „nazar” (deochi), de boli sau de spirite rele. Este considerat un scut spiritual care aduce binecuvântare celui care îl poartă. Pentru comunitatea tătară, hamailul face parte dintr-un set de credințe străvechi care îmbină religia islamică cu tradițiile locale, despre care aflăm amănunte din următoarea epistolă a lui Temungin Ismail.

°°°

„Amail” – Talisman

Musulmanii din Dobrogea își amintesc că, în anii copilăriei, purtau atârnat de gât, cu o sforicică, un mic triunghi bine cusut la margini. Primeam instrucțiuni clare de la părinți sau bunici: să nu-l pierdem și, mai ales, să nu ne jucăm cu el, pentru că era „guna” – păcat.

Acel triunghi din piele, purtat de copiii musulmani dobrogeni, era un talisman scris de protecție, cu rădăcini vechi în tradiția populară islamică. Noi îl numeam „amail”. Era considerat un scut spiritual împotriva energiilor negative: boală, deochi, „șeitan”.

Textul nu era scris de oricine și oricum. Trebuia să existe o autoritate religioasă și o cunoaștere profundă a Coranului – de obicei imamul. Spun „de obicei”, pentru că uneori amailul era scris și de bătrâni cu har, recunoscuți de comunitate pentru puterea lor spirituală.Ne mai instruiau parintii sau bunicii: „Amail kaalbda, Masallah, korkma!” Amailul stă în inimă, Masallah, nu te teme!

Pe o fâșie îngustă de hârtie se nota un fragment din Ayat al-Kursi (cel mai puternic verset protector din Coran), din surele protectoare Al-Falaq și An-Nas. Uneori se scria doar numele Allah, în arabă. Versetele trebuiau transcrise corect, exact din Coran.

Amailul îi oferea liniște și mamei. Era primit de copil la naștere și prins cu un ac de siguranță de scutecele pruncului. De aceea se recomanda ca talismanul să fie purtat fără întrerupere, la toate vârstele.

Forma de triunghi era percepută ca un simbol al stabilității, care închide forțele răului în trei puncte. Triunghiul apare frecvent și în ornamentele geometrice ale artei islamice. Este posibil ca funcția sa protectoare să fi fost preluată și de artiști, cu același scop. În Dobrogea, în aproape toate familiile musulmane, amailul era confecționat sub formă de triunghi cu laturi egale, considerându-se că astfel se îndeplinesc toate „cerințele” de protecție. Nu era un simbol religios strict, ci un element folcloric islamic, menit să fie un canal al energiilor pozitive.

Acasă eram „instruiți” să protejăm talismanul: să nu-l pierdem și, mai ales, să nu-l desfacem. Prietenul nostru, Ainor (Rîna), mai mare ca vârstă și mai nonconformist (șapkîn), și-a propus să vadă ce se află în interiorul triunghiului de piele. Bineînțeles, cu o participare numeroasă a copiilor din cartier. Au venit și frații Mîty și Rașca, prieteni vechi. Vestea s-a răspândit rapid și prin celelalte cartiere. S-a stabilit ca adunarea să aibă loc în fața casei lui Rîna, la ora 10 – ora cea mai prudentă, când adulții erau la muncă. Nu s-au strâns foarte mulți copii.

Într-o atmosferă „semisolemnă”, amailul lui Rîna a fost desfăcut. Eram înghesuiți într-un cerc, deasupra făptuitorului. Rîna ne spusese de mult că în învelișul de piele se află un djinn și că, dacă îl desfaci, djinnul se eliberează și îndeplinește dorințe – dar numai primului care apucă! Eram cu toții extrem de concentrați. Amailul s-a desfăcut. Înăuntru era o hârtiuță galbenă, cu scrieri arabe ciudate pentru noi.

Îmi amintesc că singurul lucru pe care mi-l doream era cocoșul nărăvaș care mă tăvălea mereu prin praful curții. Învățasem să mă feresc de el și mi se părea că, totuși, între noi se înfiripase un fel de prietenie om–animal. Dispăruse de ceva timp. Babay mi-a spus că fugise din curte din cauza mea, dar Genghi (tanti) Șaizer s-a scăpat cu vorba: se pare că fusese sacrificat. Cu siguranță nu am fost primul care și-a pus o dorință, pentru că nimic nu s-a împlinit.

În schimb, Rîna a avut parte, în zilele următoare, numai de ghinioane. A fost scos în fața careului școlii și dat exemplu ca elev obraznic, cu absențe și pentru fumat. Cadru didactic de serviciu era învățătorul Ismail,Sîmai. Ghinion curat! L-a urechiat, l-a perciunat și l-a amenințat cu exmatricularea.Degeaba s-a chinuit Rina ,acasa,sa coasă la loc triunghiul de "amail" la care umblase! Zilele următoare, Rîna a fost din nou dat exemplu, de data aceasta prins de mai multe ori în autobuz fără bilet. A scăpat de pedepse mai grele pentru că era Ramazan, iar învățătorul Sîmai ținea la binefacerile lunii sfinte.

Toate aceste întâmplări ne-au confirmat că a umbla la amail era „guna” și că djinnii există, așa cum ne povesteau părinții și bunicii. Noi, copiii, credeam cu tărie în puterea acestui talisman.

„Amailsîz temîz kaalb, korkmasîn!” Chiar fără talisman, inima curată să nu se teamă!