VOEVODATUL TRANSILVAN

Publicat de Aurel Băjenaru, 14 Februarie 2025
Timp de citire: 24 minute

În urma susținutelor mele incursiuni în istoria documentată dar dată la o parte, neacceptata ca "neromânească", necorespunzand teoriei oficiale de continuitate "daco-romană" pe teritoriul actualei Românii, am ajuns la concluzia că prima țară românească, primul teritoriu ocupat de strămoșii foști romani latini ai românilor de astăzi, este Transilvania. Diferitele surse indică prezența Vlahilor alături de Bulgari în Transilvania, dar și în Câmpia Panonica, la venirea Ungurilor, deci deja sau chiar înaintea secolului IX. Sunt primii "români" documentați pe teritoriul țării noastre actuale (Cronica Notarului Regelui Bela, Magister P).

Totodată avem și Cronica lui Nestor:

"Mulți ani în urmă, Slavii se stabiliră la Dunăre, unde este acum țara Ungurilor și a Bulgarilor. De aici, Slavii se răspândiră pe pământ și și-au primit nume după țările unde s-au așezat. Astfel veniră și se așezară unii pe malurile Moravei și se numiră Moravi, alțîi se numiră Cehi. Și de asemeni se numără printre Slavi: Croații cei Albi și Sârbii și Carintienii. Iar când Volochii atacară pe Slavii de la Dunăre și se stabiliră între ei și-i asupriră, acești Slavi plecară și se stabiliră pe Vistula și se numiră Leși."

° ° °

Dar recapitulând ce avem despre primele relatări ale înființării țărilor românești, despre primul "descălecat" în Țara Românească (1290) avem cronica din așa numitul Letopiseţ Cantacuzinesc :

"Istoriia Țării Rumănești de cînd au discălecat pravoslavnicii creștini

Însă dintâi izvodindu-să de Rumânii carii s-au dăspărțit de Romani și au pribegit spre mieazănoapte (spre nord n.m.). Deci trecând apa Dunării, au dăscalicat la Turnul Severinului, alții în Țara Ungurească pre apa Oltului și pre apa Moreșului și pre apa Tisii, ajungând și pînă la Mareamoruș. Iar cei ce au discălicat la Turnul Severinului s-au tins pre supt poalile munților pînă în apa Oltului, alții s-au pogorît pă Dunăre în jos și așa umplîndu-să tot locul dă ei au venit pînă în marginea Nicopoli. Atuncea s-au ales dintr-înșii boerii care au fost dă neam mare și puseră banoveți, un neam ce le zicea Basarabi să le fiie loc (sic) cap, adică mari bani și așăzară întîi să le fie scaunul la Turnu Severinului. Al doilea scaun s-au pus la Strehaia, al treilea scaun s-au pogorît la Craiova.

Și așa fiind multă vreme au trecut tot ei oblăduind acea parte de loc. Iar cînd au fost cursul anilor dă la Adam 6798 (1290 n.m.) fiind în Țara Ungurească un voivod ce l-au chemat Radul Negru Voivod, mare herțeg pre Amlași și pre Făgăraș rădicatu-s-au dă acolo cu toată casa lui și cu mulțime de noroade Rumâni, Papistași, Sași și dă tot felul de oameni. Pogorîndu-să pre apa Dîmboviții, început-au a face țară nouă, întîi au făcut orașul ce-i zic Cîmpu-Lung. Acolo au făcut o biserică mare și frumoasă și înnaltă. De acolo au dăscalicat la Argeș și iar au făcut oraș mare și ș-au pus scaunul de domnie făcînd curți dă pieatră și case domnești și o biserică mare și frumoasă, iar noroadele ce pogorîse cu dînsul, unii s-au tins pe supt podgorie, ajungînd pînă în apa Sireatului și pînă la Brăila, iar alții s-au tins în jos peste tot locul de au făcut orașe și sate pînă în marginea Dunării și pînă în Olt. Atuncea și Băsărăbeștii, cu toată boerimea ce era mai dinnainte peste Olt, s-au sculat cu toții dă au venit la Radul Vodă închinîndu-i-să să-i fie supt porunca lui și numai el să fie peste toți stăpînitor. Și de atuncea s-au numit de-i zic Țara-Rumânească, iar titulușul domnului s-au făcut precum arată mai jos. (sic)

(text cu litere neprintabile grecești)

Aceste să tîlcuesc pe limba rumănească : întru Hs D-zeu cel bun credincios și cel bun de cinste și cel iubitor de Hs și singur biruitor Iw Radul Voevod, cu mila lui D-zeu Domn a toată Țara Rumănească dintru ungarie dăscălicat și dă la Amlaș și Făgăraș herțeg. Acesta este titulușul a tuturor domnilor de atuncea, începîndu-să pînă acuma precum adevărat să vede că este scris la toate hrisoavele țării. Și într-acest chip tocmitu-s-au Radul Vodă țara cu bună pace că încă nu era dă Turci împresurată. Și au domnit pînă la moarte îngropîndu-l la biserica lui din Argeș, domnind ani 24."

GHEORGHE I. BRĂTIANU TRADIȚIA ISTORICĂ DESPRE' ÎNTEMEIEREA STATELOR ROMÂNEȘTI

° ° °

Apoi Dimitrie Cantemir cu relatarea despre "descalecatul" Moldovei, luată de la tătari și slavi după 1342 de "întemeietorul" Dragoș din Bedeu, senior vlah/maramureșean (cu nume slav) aflat de fapt în slujba ungurilor.

"Rusticu (iobagiu) care se fia curatu Moldoveanu, nu este nici unul, cei care sunt se trag sau din Ruși, sau din Ardeleni, căroru-a Moldovenii le zic Ungureni. Căci Dragosiu după descălecarea în Moldavia, găsind-o fără locuitori, a o împărțitu toată între soții săi de arme. Era aceștia văzând că nu este justu ca boiarul să lucre și se muncească la boiaru (căci toți, care erau născuți din sînge roman, se considerau de boiari), și țînând că e lucru nedemn pentru oameni dedați la arme, să se pună chiar să lucreze pământul, așa au trecut în țările vecine, unde acumu era introdusă servitutea țăranilor și cu învoirea Domnilor acelor țări au luat oameni care erau deprinși cu laboarea și i-au adus și așezat pe la moșiile lor că să lucre."

° ° °

Deci relativ târziu se formează primele formațiuni statale românești la nord de Dunăre, la secole depărtare de primele Vlahii din Balcani.

În contextul istoric cunoscut și în sensul celor afirmate inițial, iată că o nouă teorie ne spune că de fapt Voevodatul Transilvan ar fi de fapt prima organizație statală a Vlahilor, deci a precursorilor noștri, urmașii romanilor latini din Imperiul Roman bizantinizat.

Ioan Lupaș (1880 - 1967), cara fost o personalitate publică solidă a timpului său, istoric, academician, politician și preot ortodox, ne lasă mărturie o altă imagine decât cea cunoscuta (și acceptată) despre primul voevodat românesc , transilvan, dintr-o lume încă necunoscută nouă, societate feudală bazată pe relații și obiceiuri în care apartenența etnică, națională se pare că nu juca încă vreun rol.
Înclin să cred în continuare că aici s-a dat "ștafeta" de la societatea slavă care ocupa aceste teritorii, vlahilor veniți de la sud de Dunăre.

Deci:

° ° °

VOEVODATUL TRANSILVAN de I. LUPAŞ , Membru al Academiei Române

Fiind vorba de începuturile vieţii şi organizaţiunilor de Stat ale poporului român, nu poate fi trecut cu vederea adevărul ce rezultă cu deplină claritate, din toate informaţiunile istorice, cunoscute până în timpul de faţă, anume că documentele înfăţişează Voevodatul Transilvan cu o vechime de un veac şi jumătate, iar cronicile chiar cu una de 3 veacuri şi jumătate , mai adâncă, decât aceea a Voevodatului Ţării Româneşti.

Ţara Transilvaniei, deşi cuprinsă câtva timp în graniţele politice ale Regatului ungar, a rămas dealungul veacurilor separată de acesta, trăindu­şi viaţa ei, aparte, într'o tradiţională organizaţiune voevodală în evul mediu, apoi ca Principat sub suzeranitatea otomană şi, în sfârşit, ca Mare Principat sub supremaţie habsburgică (1765— 1867).

Unele istoriografii interesate au evitat multă vreme cercetarea amănunţită şi temeinică a originei Voevodatului transilvan, mulţumindu­-se a spune, îu termeni vagi, că elementul maghiar ar fi dat acestei ţări cea dintâi organizaţiune de Stat, sau chiar că însuşi Voevodatul transilvan ar fi fost o creaţiune a Regatului ungar.

Se ştie însă că, la începutul orgairzării sale politice-administrative, Regatul ungar adoptase modelul german, al Comitatelor, şi nici de cum pe acela al Voevodatului, de veche structură specific românească. Cârmuirea ungurească a stăruit să înfinţeze şi în teritoriul Transilvaniei Comitate, dar întâmpinând aci resistenţa seculară a vechii organizaţiuni voevodale româneşti, abia a putut înjgheba până la jumatatea veacului al XIII-lea un comitat de graniţă, la Solnoc, — pe drumul de penetraţiune din Ungaria în Nord-Vestul Transilvaniei — , apoi mai târziu alt comitat la graniţa răsăriteană, în frunte cu comitele Secuilor, şi un al 3-lea la graniţa de Miază-Zi, în frunte cu un om al său de încredere, comitete Saşilor. Tendinţa de a-i scoate pe aceşti reprezentanţi ai autorităţii regale de sub jurisdicţiunea voevodului transilvan putea fi dusă la îndeplinire numai când se întâmpla să fie acesta o persoană mai puţin însemnată şi mai lipsită de îndrăsueală în relaţiunile sale cu Regele. Când se simţea însă în putere şi era om de ispravă, Voevodul transilvan nu ţinea seamă de restricţiunile ce-i impuneau cutare decret regal, ci continua să-şi exercite atribuţunile administrative, judecătoreşti şi militare în tot cuprinsul Transilvaniei, fără a se lăsa stânjenit de prezenţa vreunui comite dintre cei amintiţi. Dimpotrivă, numeroase dovezi arată că Voevodul Transilvaniei îşi asuma adeseori şi titlul, şi jurisdicţia comiţilor, pe cari intenţia regală ţinea să-i ştie independenţi de autoritatea voevodală şi supuşi numai Coroanei ungare.

in timpul din urmă, în cea mai recentă sinteză de Istorie Ungară, s'a afirmat că Voevodatul Transilvaniei ar fi fost creat de însuşi primul Rege al Ungariei, Ştefan (zis cel Sfânt), în formai unui comitat de graniţă, Ia cârma căruia nu a reuşit să aşeze însă un comite ci, silit de împrejurări, a încuviinţat perpetuarea vechiului Voevod.

In sprijinul acestei afirmaţiuni însă nu a putut fi adusă până în timpul de faţă absolut nici o dovadă, după cum probabil nu va putea fi adus nici vreun argument hotărîtor în sprijinul ipotezei formulate de un cercetător dela Sibiu, care susţine fără nici un temei că originea acestei organizaţiuni voevodale ar trebui căutată undeva prin Germania...

Mai aproape de adevăr este însă cercetătorul german Herbert Schönebaum din Leipzig, care. în publicaţiunea sa despre «Structura politică şi bisericească a Transilvaniei până la invazia Tătarilor», consideră organizaţiunea aceasta ca specific transilvană («etwas spezifisch siebenbürgisches»). Numai în privinţa titlului de voevod risca ipoteza că ar fi de origină bizantină, strecurându-se în Tranilvania, la anul 1176, prin cel dintâi care poartă acest titlu, prin voevodul Leustachius, afirmativ de neam italian, care luptând cot la cot eu trupele împăratului bizantin Mantiei I-ul, Comnen, ar fi adus, ca o reminiscenţă din timpul serviciului său în armata Bizanţului, acest titlu ostăşesc şi ar fi reunit să-l impună căpeteniei politice a Transilvaniei. Est e adevărat, însă, că însuşi autorul consideră această ipoteză a sa numai ca o presupunere îndrăzneaţă (eine kühne Vermutung ). Şi e firesc. Precum nu se va putea dovedi niciodată că organizaţiunea voevodală a Ţării Româneşti şi a Moldovei ar fi de altă provenienţă decât aceea demonstrată în studiul răposatului profesor universUar loan Bogdan, despre originea voevodatului la Români», tot aşa de puţin se poate căuta începutul Voevodatului transilvan aiurea decât într'o obârşie comună cu a celui muntean şi a celui molchvean. E l a fost organizat, şi încă solid organizat, pe vechi temeiuri trainice şi rezistente, cu mult înainte de a fi pătruns elemente ungureşti în teritoriul dintre Carpaţi şi Tisa. Altfel, ce interes ar fi putut avea Regatul ungar să-şi creeze aci o organizaţiune separatistă, care să fie în stare a-i împiedeca, veacuri de-arândul, consolidarea în această regiune carpatică ?

Faptul că nume de voevozi transilvani se găsesc amintite prin documente încă dela începutul veacului al Xll-lea , că dintre ele nu lipsesc, la începutul veacului următor, nici nume româneşti, ca Leucă-Voevod şi Poşa- Voevod, este o dovadă că aceşti voevozi nu erau decât conţinătorii şi urmaşii vechilor «duci» amintiţi în cronica Notarului anonim din veacul al Xll-lea , ca unii care s-au împotrivit cetelor ungureşti, când acestea au încercat să treacă prin Crişana lui Menumorut spre a pătrunde, prin porţile Meseşului, spre «Ţara transilvană», în care stăpânea Românul Gelu.

Este deci îndreptăţită concluziunea că, în lumina dovezilor istorice cunoscute până în timpul de faţă, concentrarea măruntelor voevodate româneşti dintre Carpaţi si Tisa într'unul singur, în marele voevodat al Transilvaniei, a trebuit să fie determinată TOCMAI de necesitatea de a-şi apăra ţara, încercând să oprească la graniţele ei apusene, invaziunea cetelor maghiare. Este, deasemeni, mai presus de orice îndoială că Ungurii, pătrunzând în Transilvania, au găsit aci o veche organizaţiunc voevodală, IDENTICĂ în structura ei, cu cea specific româneascădin ţările surori Muntenia şi Moldova

Veacuri dearândul ei nu au fost în stare să o înlocuiască ori s'o desfiinţeze. Dimpotrivă, organizaţiunea aceasta s'a putut afirma pe la începutul veacului al XlV-lea cu mai multa amploare decât a Regatului ungar, sfâşiat în luptele partidelor grupate în jurul diferiţilor pretendenţi la tron, lupte ce s'au deslănţuit cu deosebită înverşunare îndată după stingerea dinastiei Arpadiene (1301) — unica dinastie de origină etnică maghiară, toate câte au mai urmat la cârma Regatului ungar fiind de origine franceză-italiană (Anjoueştii), germană (Luxemburg şi Habsburg), română (Huniadeştii), polonă (Iagelonii) şi slovaco-germană (Zapolski).

Slăbirea Regatului arpadian l-a ajutat pe Voevodul transilvan Ladislau (1291—1315 ) să devină un fel de arbitru al situaţiei politice din Ungaria, luând la sine însăşi coroana zisă «a Sf. Ştefan» şi întinzându-şi, după cum precizează un document din 1309, stăpânirea asupra unui teritoriu considerabil «dincoace şi dincolo de pădure», aşa dar, până la 'Tisa.

Era cel dintâi prilej de vădită înălţare a Voevodatului transilvan deasupra Regatului ungar. Nu însă şi cel din urmă ; căci pe la sfâşitul aceluiaş secol s'a învrednicit Transilvania să aibă, sub cârma destoinicului Voevod Stibor (1395—1114 ) o situaţiune destul de bună si de respectată, în unele împrejurări mai sigură chiar decât aceea a Regelui ungar Sigismund de Luxemburg.

Misiunea istorică îndeplinită de Transilvania în veacul al XV-lea, în vremea domniei Voevodului Iancu Huniade, cu netăgăduit folos pentru creştinătate, este un argument de valoare decisivă pentru a demonstra fiinţa şi propria ei organizare statală. Din acest fapt rezultă în mod neîndoielnic că Ţara Transilvană, prin eroicul Voevod, răsărit din pământul şi din sângele poporului ei de baştină, se ridicase mai presus de Regatul ungar, pe care intrigile magnaţilor certăreţi îl împiedecau să-şi facă datoria cuvenită în lupta de apărare a creştinătăţii. Nici unul dintre regii Ungariei nu a reuşit să se ridice vreodată în istoria creştinătăţii la o însemnătate atât de covârşitoare ca aceea a voevodului transilvan Iancu Huniade, care prin numeroasele-i biruinţe asupra Turcilor şi-a întemeiat o faimă răspândită în toate ţările europene, fiind socotit pretutindeni ca «cel mai viteaz atlet al lui Cristos». Aşa îl numise Papa Calixt III, într'o scrisoare din 24 August 1456 (ab unico Christi fortissimo athleta Iohanne Vayvoda), cum urma să-l numească ceva mai târziu şi Papa Sixt IV pe Ştefan cel Mare, Voevodul Moldovei. O impresionantă dovadă a încrederii desăvârşite şi a legăturilor prieteneşti dintre Iancu Huniade şi tatăl lui Ştefan, Bogdan al II­lea, Voevodul Moldovei, oferă scrisoarea trimisă de acesta la 11 Februari e 1450, din oraşul Roman, la adresa lui Huniade, exprimându-i dorinţa ca : «Ţara domniei mele şi ţara domniei tale una să fie»...

Şi, în realitate, UNA au fost ţările române «trăjuind creştinătatea în lupta ei de apărare împotr'va Semilunei, în cursul veacului al XV-­lea , ca şi'n veacurile următoare. Până în August 1456, Românul Iancu din Hunedoara, ca Ban al Severinului, ca Voevod al Transilvaniei şi, câţiva ani, ca Guvernator al Ungariei, fusese comandantul cel mai temut al luptătorilor creştini împotriva potopului turcesc.

Mulţimea biruinţelor sale asupra Turcilor s'a încheiat atunci cu strălucita izbândă dela Belgrad, a cărei faimă umpluse de bucurie ţările creştine. Isbucnind ciuma în tabără, a căzut şi Huniade victimă înfricoşatei molime.

Potrivit ultimei lui dorinţe, rămaşiţele-i trupeşti, transportate în Transilvania, au fost aşezate spre odihna de veci în Catedrala din Alba­Iulia. Pământul ţării de naştere şi glasul sângelui îl chemau acasă pe neînvinsul erou al neamului românesc şi al întregii creştinătăţi. Arma smulsă de secerea morţii din mâna lui Huniade la 11 August 1456, fu ridicată însă în primăvara anului următor spre a fi purtată, aproape o jumătat e de veac, cu egală vrednicie, de către alt român: Ştefan cel Mare, Demnul Moldovei.

Este, fără îndoială, un neperitor titlu de glorie pentru neamul românesc că prin aeşti doi fii ai săi şi prin numeroşii luptători, cari s'au sacrificat sub comanda lor, în numele crucii lui Christos, a reuşit să împiedic e puterea Semilunei în veacul al XV-le a şi să întârzie drumul ei de triumf spre inima Europei Centrale, spre Viena cea ameninţată mai târziu, şi ea de avântul cuceritor al Otomanilor. Unul dintre istor'cii unguri, Iuliu Pauler, afirmase că înaintaşii lui Huniade «au fost, mai presus de orice îndoială, Români, dar el nu era nici trupeşte, nici sufleteşte Român». Este vădită intenţiunea de a expropria istoriei române această necontestată glorie spre a o trece în folosul altei istorii, obişnuită, prea adeseori, a se împodobi cu pene străine.

Ar fi de prisos a mai stărui asupra adevărului exprimat în cuvântul «sângele apă nu se face». E de ajuns a spune că însuşi Papa Pius al II-lea, contemporanul Iui Huniade, vedea lucrurile cu mult mai clar decât istoricul din veacul al XlX-lea , scriind în una din cărţile sale aceste cuvinte de dreaptă preţuire şi pentru erou şi pentru neamul din sânul căruia se ridicase:

«loan Huniade, al cărui nume întunecă pe al celorlalţi, nu a sporit atât de mult gloria Ungurilor, cât a Românilor din coapsele cărora s'a născut»

(Johanne s Huniades, cujus nomen caeteros obnubilat, non tam Hungarorum, quam Valacho.rum, ex quibus natus est gloriam auxit.). Umanistul italian Guleotto Marzio, unul dintre curtenii cei mai apropiaţi ai regelui Matia Corvinul, deci în măsură să cunoască relaţiunile lui familiare, scrie că Italienii numeau pe tatăl lui Matia, «loan Românul» şi că acesta, când se afla în tratative cu trimişi de ai Papei, cari vorbeau latineşte, nu făcea apel la alt interpret în afară de fiul său.

Au mai avut şi alţii dintre fiii neamului românesc norocul de a se înălţă până la treapta de voevozi ai Transilvanie", si după loan Huniade, ca de pildă Bartolomeu Dragfi, unul dintre descendenţii Voevodului român maramureşan Dragu, sau, mai târziu, în veacul următor, făgărăşanul Ştefan Mailat şi hunedoreanul Francisc Chendi.

Sub cârma acestor voevozi, Transilvania pornise pe calea de a se desface cu totul din legăturile politice cu Re gatul ungar, în descompunere, căutându­-şi, ca şi ţările surori, Muntenia şi Moldova, putinţa de afirmare proprie, la adăpostul suzeranităţii turceşti. Locuitorii Transilvaniei, după ce aduseseră nenumărate sacrificii în luptele pentru apărarea creştinătăţii, sub steagurl e încărcate de glorie ale lui Huniade, — în timpul dominiei fiului său, Matia Corvinul, având serioase mo­tive de nemulţumire faţă de politica lui, orientată în măsură excesivă spre Apus, începură a se simţi părăsiţi de acest fiu al Transilvaniei. Ei aşteptau ajutor şi apărare din partea lui Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei şi neînfricatul «atlet al lui Christos».

Secuii luptau adesea sub steagurile lui moldovene şi erau mai înclinaţi să-i dea lui dijma, de bună voie, decât să o achite pe cea stoarsă peste voia lor, de către organele stăpânirii ungare. Nemulţumirea Secuilor este exprimată într'un memoriu pe care fruntaşii lor îl înaintaseră la 1493 lui Vladislav al IIlea, regele Ungariei, aducându­i la cunoştinţă că numeroşi oameni de ai lor, nemai putând răbda prigonirile voevodului Ştefan Bathori, s'au refugiat în Moldova şi în Ţara Românească spre a­-şi căuta aci adăpost şi ocrotire, oferindu-se ca iobagi ai stăpânitorilor din aceste ţări.

Saşii din Braşov, (împărtăşiţi la 1472 de importante privilegii comerciale prin decretul lui Ştefan cel Mare), cu câţiva ani mai târziu, când tremurau de spaima unei sângeroase invazii turceşt", i se adresau cu toata încrederea trimiţându-i la Suceava o scrisoare plină cu rugăminţi, care zugrăvesc îndeajuns, starea lor sufletească: «Multă sănătate şi slujbă — scriau căpeteniile Saşilor braşoveni — aducem înainte de toate Măriei Tale . Parcă ai fi fost ales şi trimis de Dumnezeu pentru cârmuirea şi apărarea Transilvaniei. Turcii păgâni vin spre ţinutul nostru şi spre cele trei scaune secuieşi după pradă. Pentru Aceea cu mare dor şi dragoste Te rugăm pe Măria Ta , să faci bunătate să te apropii de această Ţară , spre a o feri de acei Turci nespus de crânceni» (1479).

Dacă acestea erau sentimentele de încredere ale Saşilor faţă de Ştefan cel Mare, — privind spre el CA spre un ocrotitor, «trimis de Dumnezeu pentru apărarea şi cârmuirea Transilvaniei», NU pare necesar a mai stărui să lămurim în chip deosebit că astfel de sentimente nu puteau lipsi nici din sufletul Românilor transilvani, — prin sânge, prin credinţă şi prin limbă, mult mai apropiaţi decât compatrioţii lor Saşi, de gloriosul domnitor al Moldovei. înstrăinarea sufletească între Voevodatul Transilvan şi Regatul Ungar, după cum rezultă din atâtea numeroase dovezi, nu ERAI, în jumătatea A doua a veacului al XV-lea , mai mică decum fusese la începutul veacului al XlV-lea , îndată după stingerea dinastiei arpadiene.

Dimpotrivă, ea pare să fi sporit în aşa măsură, încât să poată servi ca temelie pentru o totală separaţiune politică a Transilvaniei de Ungaria, separaţiune pe care a contribuit »'o grăbească regimul destrăbălat al celor doi regi din familia Iagelonilor (Vladislav al II-lea şi Ludovic al II-lea), spre a putea fi dusă apoi la îndeplinire prin lovitura de graţie aplicată Regatului ungar de către oştirea turcească în lupta dela Mohaci.

In altfel de împrejurări decât acelea, sub povara şi neorânduiala cărora se prăbuşea Regatul ungar, ar fi luptat şi trupe transilvane, muntene şi moldovene, alături de ostile ungare, cum se întâmplase adeseori în trecut, izbutind să pună stavilă, nu odată, înverşunatelor ofensive turceşti.

Cu forţe militare înmănunchiate ele ar fi fost poate în stare să înlăture, şi în lupta dela Mohaci, primejdia atât de ameninţătoare pentru Regatul ungar. Dar pe câmpul de sângeroasă bătălie nu s'au zărit atunci fluturând nici steagurile muntene şi moldovene, nici cele ale oştirii transilvane, care, comandată de voevodul său, potrivise astfel lucrurile, încât să nu sosească la timp pe câmpul de luptă.

Urmarea îndelungatei agonii politice a Regatului decăzut şi a catastrofei militare dela Mohaci a fost desfacerea Transilvaniei din legăturile sale politice de atunci şi o nouă organizare a ei, sub aripile suzeranităţii turceşti, ca Principat cu totul independent de Coroana zisă «a lui Ştefan cel Sfânt».

Această nouă situaţiune era menită să aducă Principatul Transilvaniei în legăluiri şi mai strânse cu Muntenia şi Moldova decât fuseseră cele din timpul Voevodatului, după cum era de altfel o veche dorinţă a locuitorilpr din Tara transilvană. însuşi organizatorul acestui Principat, Gheorghe Martinuzzi, a lăsat despre această dorinţă, obştească, o strălucită dovadă în scrisoarea sa din toamna anului 1542, comunicând, cu vădită îngrijorare, Arhiepiscopului din Kalocea că «de multă vreme se frământaseră Ardelenii cu gândul să se desfacă de acest regat al Ungariei, ca, după exemplul Moldovei şi al Munteniei, să se supună Turcului». Exprima în acelaş timp teama că ei «nu vor întârzia» a face pasul acesta.

De asemeni, în acelaş an, scria Petru Perembsky — secretarul polon al văduvei regine Isabela — că pătrunzând Petru Rareş, Domnul Moldovei, în cuprinsul Transilvaniei, nu a întâmpinat piedici, ...fiind Ţara aceasta locuită de Români, cari, «din cauza identităţii limbii lor, s'au alăturat cu uşurinţă Moldovenilor».

LA fel, însuşi Sultanul Spliman cel Măreţ se temea că cele trei ţări: Transilvania, Muntenia şi Moldova, încăpute sub suzeranitatea Porţii otomane, se vor închega, cu timpul, într'o singură ţară (omnia haec regna, in unum coirent).

Toat e aceste prevederi, întemeindu-se pe nesdruncinate realităţi etnice şi sufleteşti, nu au putut împiedeca cunoscuta desfăşurare, firească, a închegării celor trei ţări române într'o singură unitate politică, — la sfârşitul secolului al XVI-le a şi la începutul celui de al. XVII-lea . Astfel, s'a dat eroului de la Călugăreni, dela Şelimbăr şi de la Hotin putinţa să deschidă cu sabia lui fulgerătoare drum nou pentru desvoltarea politică a neamului românesc.

Dacia, Bucureşti 1 mai 1942