Zbor deasupra unui cuib de cuci în RSR

Publicat de Aurel Băjenaru, 24 Iunie 2026
Timp de citire: 13 minute

– Ce, bă, ești șmecher?! Ia farfuria și mănâncă!
– Nu mi-e foame, îi spun, împingând farfuria înapoi.

Puteam s-o las și pe loc, dar pur și simplu atitudinea și tonul gradatului mi l-au amintit pe celălalt de la Mangalia, care voia să mă pună să curăț imensa baie cu canalizarea înfundată, cu o cârpă și cu mâna.

A treia oară am împins farfuria violent. Fasolea s-a răspândit pe masă, iar câțiva stropi au ajuns și pe uniforma lui. M-am ridicat brusc în picioare, gata să mă apăr. Soldatul, cu alură de sătean mic și vânjos, cu un an mai mare decât mine, nu avea pentru mine niciun drept să-mi bage pe gât ceva ce nu voiam. Eram pregătit să pun totul pe o singură carte.

S-a înroșit ca un curcan strâns de testicule, a făcut stânga împrejur și a dispărut.

[...]

Când ceilalți plecau în „misiune”, rămâneam în curtea unității, rezemat de un camion vechi. Nu-mi mai pot aminti ce făceam toată ziua, dar Kafka ar fi avut câte ceva de învățat de acolo. Cred că trecuseră trei zile de la scena de mai sus. Eram, ca în fiecare dimineață, adunați la apel în careu, cu comandantul unității așezat la o masă pe latura liberă. Se face apelul și, când mă așteptam mai puțin, îmi aud numele încă o dată. Spun încet:

– Prezent.

– Soldat, faceți un pas înainte.

Mă conformez. Nu-mi amintesc în ce rând eram, dar am ieșit în față.

– Vă invit astăzi la prânz să luați masa cu mine, îmi spune comandantul.

Nu-mi amintesc dacă exact acestea au fost cuvintele sale, dar acesta a fost tonul și intenția.

– Nu, mulțumesc, nu am apetit, am răspuns fără ezitare.

– Dar totuși, poate vă răzgândiți?

La tăcerea mea persistentă, adaugă:

– Bine, treceți în rând.

Am ținut să scriu acest adaos la postarea mea anterioară despre stagiul militar întrerupt, ca o clarificare suplimentară.

Acum, când scriu aceste rânduri, realizez că la acel comandant de unitate, căruia nu-i cunosc nici măcar gradul sau numele, nu m-am gândit niciodată cu adevărat. Care a fost motivația lui? Poate că cineva a intervenit pentru mine. Sau poate că era un om deosebit, un militar modern pentru acele vremuri, care încerca să-și înțeleagă și să-și ajute soldații. Un om drept. Probabil nu voi afla niciodată.

Așa a fost în primăvara lui 1982 și îi sfidez pe toți comentatorii din postarea mea anterioară care mă acuzau de minciună. Cred că sunt în stare să găsesc cel puțin un martor la ultima scenă, cea cu apelul, care, chiar dacă a durat numai câteva secunde, probabil a rămas în amintirea unora.

Iar pe cei care mă acuză de „trădare de țară” și alte inepții, aș vrea să întorc foaia și să le spun că îi acuz eu pe ei de obediență și lașitate.

Pe toți cei care s-au supus unor astfel de orori de factură bolșevică, practicate atunci și perpetuate mult timp în armata română, îi acuz că, prin supunerea lor și prin lipsa de verticalitate, au făcut posibilă perpetuarea unor asemenea josnicii.

Îi acuz pe ei și pe progenitorii lor, pe cei care i-au educat, de supunere oarbă față de acel stat abuziv și pervers care a fost RSR și care ne-a strâmbat viețile la milioane de oameni. Nu doar celor ca mine, ci și celor ca bunicul meu, închis de comuniști la Doftana și ieșit de acolo aproape terminat. A mai trait apoi 6 luni.

Iar celor care mă acuză că nu știu ce înseamnă disciplina militară și cum este în alte părți, le spun că știu prea bine. Nu din filme, ci din contact direct cu soldați americani, alături de care am lucrat, am băut, m-am bătut și am legat prietenii.

La cinci ani de la scena de mai sus lucram într-o discotecă din sud-vestul Germaniei, frecventată de GIs (Government Issue), soldați americani staționați în oraș. Era o discotecă ce primea câteva sute de militari posesori ai unei „cărți de club”, iar printre angajați se aflau și soldați, majoritatea ca bouncers, adică paznici la intrare. Acolo am învățat ce înseamnă onestitatea și dreptatea, încă din prima zi.

Ajuns în Germania, am început să lucrez imediat. La început făceam de toate și aveam chiar mai multe joburi pe săptămână.

Pe Steffi am cunoscut-o întâmplător în familia la care locuiam. Volubilă și jovială, aflând că sunt Ausländer și că nu vorbesc prea bine germana, mi-a spus că mă ia a doua zi cu ea și că pot începe lucrul la discotecă.

Ajuns acolo, Peter, Geschäftsführer-ul, mi-a dat un portofel cu 250 de mărci, bani pentru rest, și mi-a spus că la sfârșitul nopții trebuie să las aceeași sumă în portofel, iar diferența reprezintă încasările.

Nu existau bonuri și nici alte evidențe.
A adăugat însă:
„Eu nu te înșel, iar tu nu mă înșeli.”

A fost prima mea lecție de viață în lumea liberă. În noaptea aceea am realizat vânzări de 450 de mărci în colțul meu, iar Peter mi-a spus că este bine și că mă așteaptă și sâmbăta următoare.

Am început să lucrez o zi pe săptămână, apoi am ajuns să lucrez șapte zile din șapte. Lucram la casă, la ușă, unde făceam si triajul clienților. Tot eu eram cel care primea amenințările atunci când nu îi lăsam pe scandalagii să intre.

Patronul, cu care sunt prieten și astăzi, mi-a spus, peste ani, la o bere, că atunci când alții lucrau la casă la intrare nu reușeau să încaseze nici măcar jumătate din cât încasam eu. Acesta a fost motivul pentru care am ajuns să lucrez acolo în fiecare noapte, până la plecarea americanilor. În paralel, aveam și un serviciu de zi.

Despre disciplina soldaților americani am aflat însă că avea o cu totul altă natură. Acceptau fără protest sancțiunile atunci când știau că au greșit și aveau convingerea că pedeapsa este dreaptă. Dacă nu era, consecințele se întorceau împotriva celui care abuza de autoritate.

Într-o noapte, am dat afară câțiva scandalagii care provocaseră o bătaie în local. Am chemat MP-ul (Poliția Militară), deoarece autoritățile germane nu interveneau în probleme care îi priveau pe soldații americani.

Au venit doi polițiști militari americani, ambele femei. Când i-au trântit de gard pentru a le pune cătușele și i-au lovit cu bastoanele de cauciuc, cei implicați nu au scos niciun cuvânt. Știau că orice formă de rezistență le-ar fi adus consecințe grave, poate chiar excluderea din armată.

Soldații americani pe care i-am cunoscut locuiau în cazarma americană, fie în camere de două persoane, fie individuale. Alternativa era să închirieze o locuință în oraș, printre germani, sau chiar să dețină o proprietate. Programul lor nu se deosebea, de multe ori, de cel al oricărui angajat cu un serviciu obișnuit de opt ore pe zi.

Curățenia în camera proprie și în spațiile comune era de la sine înțeleasă. În rest, majoritatea activităților erau asigurate de personal auxiliar.

Nu mai vorbesc despre situația în care o sală de baie ar fi avut canalizarea înfundată. Nimeni nu era obligat să o curețe cu mâna și cu carpa cat o batistă.

Soldații americani staționați în Germania aveau, în perioadele fără exerciții sau misiuni, un program asemănător unui loc de muncă obișnuit: antrenament fizic dimineața, activități militare și administrative pe parcursul zilei, iar după-amiaza devenea liberă, de regulă după ora 17.00. În afara programului puteau părăsi baza, petrece timp cu familia sau desfășura diverse activități personale.

Hrana era pregătită de bucătari militari specializați și, uneori, de personal civil, astfel încât soldații obișnuiți nu erau implicați în mod regulat în gătit sau în alte activități gospodărești pentru întreaga unitate. Responsabilitățile lor principale erau pregătirea militară și exercitarea specialității proprii, însă curățenia camerei, a echipamentului și a spațiului de lucru rămânea în sarcina fiecăruia. În armata americană exista și noțiunea de „police call”, adică strângerea gunoiului și curățarea unei anumite zone de către militari, practică întâlnită și în bazele din Germania.

Cumpărăturile și le făceau la PX Store, magazine finanțate de guvernul american, destinate exclusiv personalului militar. Acestea funcționau fără scop comercial, oferind produse la prețuri foarte avantajoase. Tot de acolo își procurau și combustibilul pentru Cadillacurile lor impresionante, plătind doar câțiva cenți pe litru.

În general, soldații câștigau bine și își cheltuiau o mare parte din bani în restaurantele, barurile și cluburile din oraș, în special în discoteca în care lucram eu.

Existau însă și excepții. Unii economiseau, mai lucrau și ca „bounceri” în discotecă, iar primele investiții le făceau în automobile. Bill, coleg și prieten de-al meu, sergent în Army, avea în Germania două mașini noi: un Chrysler și un Pontiac, ambele albe și atât de asemănătoare încât nu le vedeam rostul pe amândouă. În plus, acasă, în America, își cumpărase cel mai nou model de Ford F-150, pe care îl păstra conservat într-un garaj, ridicat pe butuci, pentru ziua în care urma să se întoarcă definitiv.

Cariera lui Bill a avut însă o evoluție mai puțin fericită. După un accident provocat de conducerea sub influența alcoolului, a fost degradat și a părăsit armata. Ulterior a participat la campania din Irak ca mecanic pentru o firmă civilă. Din păcate, am pierdut legătura cu el la sfârșitul războiului.

În rest, îi sfidez pe toți cei care m-ar acuza că mint în oricare dintre relatările mele. Mi se pare absurd să creadă cineva că îmi pierd timpul inventând povești. Scriu aici de ani de zile, chiar dacă unii au ajuns să citească aceste pagini abia ieri.

În privința episodului cu invitația la masă din partea comandantului unității, invitație făcută la apel, în prezența întregului efectiv, sunt convins că aș putea găsi și astăzi, după 44 de ani, cel puțin un martor care să confirme cele relatate.

De aceea îi avertizez pe cei care aleg să comenteze folosind un limbaj josnic și să mă acuze de minciună sau chiar de „trădare de țară” să fie atenți la consecințele unor asemenea afirmații.

În ceea ce mă privește, am fost un protestatar încă din tinerețe. Am înțeles însă destul de repede că, la nevoie, eram singur și lipsit de apărare în fața unor legi strâmbe și a oamenilor fără scrupule ai sistemului. Totul a culminat cu greva pe care am organizat-o la Techirghiol, în iulie 1987, despre care am scris deja pe aceste pagini.

Atunci mi-a devenit limpede că nu aveam pentru cine să mă lupt cu morile de vânt. Ceilalți nu erau pregătiți pentru o asemenea confruntare și se retrăgeau la prima intimidare. Am înțeles că trebuie să-mi găsesc propria soluție, pentru mine și nu pentru alții. Coincidența a făcut ca, la scurt timp după aceea, să primesc pașaportul pentru emigrare definitivă, chiar după discuția plină de amenințări purtată cu șeful Securității din Eforie Nord.

Titlul „Zbor deasupra unui cuib de cuci în RSR” își dezvăluie adevărata semnificație abia în partea a doua a povestirii, așa cum a fost ea concepută de mine. Reacțiile unor cititori la articolul precedent m-au convins însă că, cel puțin deocamdată, nu voi continua publicarea acestei părți pentru publicul din România.

Unele reacții au fost atât de primitive și de încărcate de venin, încât mi-au sugerat imaginea unei societăți care stagnează de decenii și care nu a evoluat odată cu libertatea de conștiință, de informare, de circulație și de exprimare dobândită după căderea comunismului. O parte a societății nu a devenit mai deschisă către lume, ci continuă să trăiască în tiparele și prejudecățile formate în perioada opresiunii comuniste.
Păcat.

Postez de ani de zile. Am scris despre întâmplări plăcute și neplăcute, despre succese și eșecuri, despre oameni pe care i-am admirat și despre oameni pe care i-am detestat. Nu văd niciun motiv pentru care mi-aș pierde timpul inventând povești.

La vârsta mea, nu mai am nimic de demonstrat nimănui.
Povestesc ceea ce am trăit.

Dacă am ales să o scriu, am făcut-o nu pentru a convinge pe cineva, ci pentru a lăsa în urmă o mărturie.