Ziua în care moștenirea Republicii Socialiste România m-a ajuns din urmă – o zi din vara anului 2026

Publicat de Aurel Băjenaru, 21 Iunie 2026
Timp de citire: 8 minute

În această zi am fost invitați de niște prieteni dragi la sărbătorirea unei aniversări deosebite, intr-un oras din sudul Germaniei. Cum se întâmplă adesea în comunitatea românilor din diaspora, majoritatea invitaților erau prieteni ai prietenilor noștri, oameni pe care nu îi cunoșteam deloc. Publicul era extrem de eterogen. O mulțime de „diasporeni” și foști cetățeni ai României erau prezenți acolo, eu fiind singurul fost cetățean al Republicii Socialiste România care părăsise sistemul în 1987.

S-a mâncat, s-a băut și s-a dansat într-o atmosferă foarte plăcută, până când unul dintre meseni s-a așezat lângă mine și s-a recomandat, oarecum vag, ca fiind militar.

L-am întrebat dacă se referă la termenul „militar” într-un sens larg sau în sensul propriu al cuvântului. Mi-a răspuns ambiguu că bunicul și tatăl său au servit în armata română încă din anii ’50, însă el ajunsese „doar” medic. Am presupus că medic militar.

Din vorbă în vorbă, i-am spus direct că și eu am fost militar în armata română în1982 — una de rahat, într-o țară de rahat — însă doar patru săptămâni. Apoi am fost dat afară. Sau, dacă vreți, am învins sistemul.

Îmi amintesc și astăzi bocancii rupți, uniforma subțire pătată de sânge în frigul lunii martie, cearșaful umed și murdar și codrul de pâine neagră cu margarină primit în a doua zi de armată.

Nu mai vorbesc despre așa-zisa „gimnastică” de dimineață, cu exerciții ridicole și interminabilul „mers al piticului”, practici care sfidau orice noțiune de educație fizică. După o zi întreagă petrecută nemâncat în „triajul” centrului militar și după o noapte de frig și delir într-o baracă neîncălzită, în care mă luptam să mă acopăr cu un cearșaf umed și murdar, aceste ritualuri nu aveau nimic de-a face cu pregătirea militară. Erau instrumente de umilire și de frângere a voinței. Astfel erau modelați, încă din primele zile, mii de tineri recruți care trebuiau să devină slujitori obedienți ai statului, puși să-i apere granițele și, mai ales, să-i oprească, cu gloanțe daca era necesar, pe cei care încercau să evadeze spre lumea liberă ...sau să fie pregătiți pentru orice muncă absurdă și neplătită la care îi trimiteau partidul și unitatea.

Când am strâmbat din nas, am fost trimis să curăț toaletele cazărmii din Mangalia. Apa amestecată cu urină băltea peste tot, până la o palmă înălțime. Încă mai credeam atunci în armata română și am întrebat cu ce trebuia să fac această curățenie. Mi s-a dat o cârpă cât o batistă și mi s-a spus o frază pe care nu am uitat-o niciodată:

— Cu asta și cu mâna.

În acel moment s-a încheiat relația mea cu armata română și, într-un fel, cu statul român. I-am spus plutonierului că, dacă el consideră posibil să cureți astfel, să o facă el. Eu nu aveam de gând să o fac.

Nu am uitat nici acum expresia feței lui. Se înroșise de furie și neputință. Poate a simțit că, dacă m-ar fi lovit, l-aș fi tras după mine în aceeași prăpastie. A făcut stânga împrejur și s-a dus să raporteze incidentul. În mai puțin de treizeci de minute eram din nou în haine civile și mă îndreptam spre unitatea de pompieri din Constanța. Acolo am primit o uniformă nouă, bocanci noi și întrebarea:

— Ce ai vrea să faci în armată ca să-ți placă?

Pentru mine însă filmul se rupsese deja.

Plutonierul care mi-a împins sub nas o farfurie cu fasole, pe care o refuzasem, a fost primul care a înțeles acest lucru. După ce a încercat de trei ori să mă oblige să o accept, a primit farfuria înapoi, cu tot cu conținut, direct pe uniformă. S-a înroșit la față aproape la fel ca cel de la Mangalia și s-a dus să raporteze.

A doua zi mă aflam în biroul ofițerului de contrainformații, care, după ce ascultase întreaga mea odisee de la unitatea din Mangalia, îmi promitea marea cu sarea. Pentru mine însă capitolul „Armata Română” se încheiase definitiv. După aproximativ o săptămână, la apelul de dimineață, în careul unității, comandantul m-a chemat în fața tuturor și m-a invitat să iau masa de prânz împreună cu el. L-am refuzat în fața întregii unități.

Era evident pentru toată lumea că mă aflam într-o grevă a foamei, deși eu nu o declarasem niciodată oficial. În realitate, o și „înșelam” într-o anumită măsură, cu ciocolată cumpărată pe ascuns de la chioșcul unității și cu multă apă de la fântâna din curte.

Am parasit armata romana dupa patru saptamani, ca unul dintre putinii care au reusit asta.

Revenind la comeseanul de astăzi, cel care se prezentase drept medic militar și care profesează în prezent în Germania, acesta a sărit ca ars când a auzit povestea mea. A ridicat tonul și a început să strige că îi fac de rahat pe tatăl și pe bunicul său. Un individ plin de sine de altfel.

I-am răspuns că armata României era de rahat în 1982 și că țara însăși era una de rahat, în care șeful Securității din Eforie Nord, furios dar neputincios, mă trimitea la Comitetul Central al PCR ca să-mi retrag cererea de emigrare în Republica Federală Germania.(Adaug aici că cererea mea de emigrare definitivă fusese depusă la Comitetul Central al PCR cu mai bine de un an înainte. Când Securitatea a aflat despre ea, acea Securitate pretins atotștiutoare nu știa, de fapt, nimic. În schimb, mă aștepta la beci pentru a mă constrânge să devin informator. La numai două luni după aceste amenințări, am părăsit țara. Se întâmpla în 1987. Precizez acest lucru pentru toți cei care au dificultăți cu această „matematică”.)

Am spus asta, iritat de atitudinea lui atotștiutoare și suficientă, nepotrivită într-o petrecere între prieteni despre care credeam că sunt pe aceeași lungime de undă.

Când i-am spus că, la numai două luni după acel episod, primeam pașaportul și permisiunea de a părăsi țara, a reacționat și mai vehement.

Aproape indignat, m-a întrebat de ce eu primisem pașaport, iar el, care avea relații, nu.

Cât de morbidă și kafkiană rămâne această țară și cât de adânci sunt urmele lăsate de acel regim? Au trecut aproape patruzeci de ani de la căderea dictaturii, iar ecourile ei încă răzbat prin urmașii celor care au servit-o, prin reflexele lor și prin indignările lor teatrale.

Am vrut să ilustrez această amintire cu o fotografie a fostei cazarme a pompierilor de pe Bulevardul Tomis, devenită între timp centru SMURD. Nu am mai găsit nicio imagine. Poate că nici nu merită.

A rămas pentru mine o amintire de coșmar. Îmi amintesc și acum cum eram tunși zero, ca oile, obligați să ne dezbrăcăm în frigul primăverii și să mergem la o baracă minusculă în care exista un singur duș pentru zece oameni. Dintr-un singur robinet țâșnea când apă fierbinte, când apă rece ca gheața. Totul se petrecea sub lumina gălbuie și chioară a unui bec obosit. Toate acele capete rase, toate acele trupuri subțiri și încă neformate mi-au trezit atunci amintiri din lecturile despre Auschwitz și despre ororile unei alte dictaturi.

Iar acum, în anul 2026, în mijlocul Europei, apare acest individ și mă întreabă de ce îi jignesc înaintașii. Poate că adevărata întrebare este alta: cât timp ne vor mai urmări umbrele lor?

Urmarea din 1982, poate altădată: un episod trăit de mine în această distopie socialistă, un veritabil "Zbor dasupra unui cuib de cuci", experiențele mele din blocul comunist și deznodământul conflictului dintre individ și sistem.

P.S. Povestea aceasta aveam de multă vreme de gând să o scriu, însă am tot amânat-o, bănuind că va stârni destule alte animozități. Nu mă bucur deloc că am ajuns să o aștern pe "hârtie" tocmai cu acest prilej, după o seară care, pentru mine, s-a transformat într-un eșec.

Cu toate acestea, scriind-o, am simțit că m-am eliberat într-o oarecare măsură de povara ei.