Cover Image

CARAMURAT (Mihail Kogalniceanu)

Publicat de Aurel Băjenaru, 26 Noiembrie 2019
Timpul de lecturare: 67 minute

Despre istoricul comunei Caramurat prezint aici o intreaga monografie din anul 1935 cu autor necunoscut, care nu se lasa prescurtata. Cei care au rabdarea s-o citeasca vor afla despre arabii, nemtii sau tatarii din Caramurat si obiceiurile lor, de ce musulmanii isi inmormanteaza femeile mai adanc decat barbatii, despre bairak si in general o multime de amanunte despre Dobrogea veche.

ISTORIC

Numele. Pe şoseaua Constanta – Carol I., la depărtare de 25 kilometri de capitala Dobrogei, într-o regiune unde specificul provinciei dintre Dunăre şi Mare se înfăţişează în toate culorile caracteristice, întâlnim satul Caramurat, astăzi numit oficial Ferdinand I.

Vechea numire a satului, îşi are originea ei străveche, legată de numele celui dintâi stăpânitor al Tătarilor, stabiliţi pe locurile cuprinse în patrimoniul comunei Murat cel Negru, (Cara Murat) după tradiţia păstrată din generaţie în generaţie, între Tătarii care populează încă o aripă a satului, a întemeiat cele dintâi aşezări statornice ale familiilor de sub conducerea sa şi după obiceiurile vremii, înfăptuirea a rămas să-i poarte numele, timpuri îndelungate. (Tot astfel şi-au dobândit numele, cu secole în urmă, comunele: Caraomer, Cara-Nasuf şi alte localităţi dobrogene, fapt ce întăreşte şi mai mult presupunerea că obiceiul – comun de altfel, la aproape toate neamurile – era practicat de cei dintâi musulmani aşezaţi în Dobrogea).

 

Murat cel Negru, întemeietorul satului, a rămas până la moarte conducătorul familiilor aşezate după toate probabilităţile, spre Apus de şoseaua ce străbate satul Ferdinand I., adevăr ce se confirmă şi de tradiţia care pretinde că primul stăpânitor de aici, e îngropat la punctul denumit «Movila». Cu privire la însuşirile ce caracterizau pe Murat cel Negru, tradiţia e aproape neştiutoare. Se pretinde că Murat ar fi fost negru la suflet şi de aceea i s-ar fi adăugat la nume calificativul cunoscut. Înclinăm a crede însă contrariul şi anume, că acest calificativ; era de natură fiziologică. Murat, a fost în acest caz un tătar voinic cu faţa bronzată de soare şi crăpată de vânt. Înfăptuirea lui Murat avea la bază o pornire generoasă, altruistă, prin faptul că asigura adăpost şi bună stare supuşilor săi, ceea ce ar fi cu neputinţă să conceapă sufletul negru.

 

Vechime. Bătrânii cari îşi trag obârşia din familii vechi de tătari rămase pe meleagurile ţinutului, informează cu amănunte adeseori laconice, că Tătarii lui Murat, s-ar fi stabilit în Dobrogea, odată cu cele dintâi triburi emigrate din Crimeea şi statornicite dincoace de Dunăre.

Fireşte, din spusele lor e greu de reţinut vre-o dată precisă, întru-cât ei nu cunosc evenimente ori fapte de seamă legate de aceste emigrări şi în legătură cu tribul Iui Murat.

Apelând la mărturia datelor ştiinţifice, pentru stabilirea vechimii satului Ferdinand I., găsim prea puţine fapte elocvente, totuşi se pot face precizări aproximative, după constatările călătorului arab Eulia Celibi, care cu trei veacuri în urmă a cutreierat ţinuturile dobrogene.

 

Acum 300 de ani. Eulia Celibi, în drumul său dinspre Tulcea spre Mangalia a poposit într-un sat cu locuitori gospodari şi cu buna stare. A fost bine primit şi ospătat cu carne de mânz şi kâmâz*). Satul avea o mare întindere, cuprindea patru mahalale, cu patru geamii şi avea un număr însemnat de prăvălii.

Acest sat, cu locuitori, de originea cărora nu ni se spune nimic, se numea Caramurat. Toate elementele din datele călătorului arab, ne duc la concluzia că satul Caramurat de acum 300 de ani, era locuit de tătari, deoarece turcii nu mănâncă carne de mânz şi Kâmâz-ul e băutura tătarului. Ipoteza că ar fi putut exista un alt sat, în altă regiune, cu numirea celui de astăzi, e neîntemeiată, întru-cât nici tradiţia şi nici cercetările ce s-au făcut, n-au pomenit vre-odată de această chestiune.

Aşa dar, acum trei sute de ani, Caramurat-ul era o comună de seamă, cu locuitori bine înstăriţi şi cu o oarecare organizaţie indicând un grad de civilizaţie remarcabil. Comparând aceste date cu faptele istorice, s-ar putea afirma că cele dintâi aşezări stabile s-au făcut aici acum patru sute cincizeci, cinci sute de ani, de către triburile tătare.

 

Tătarii din Caramurat, au stăpânit întinderi mari de pământ şi nu numai cât cuprindeau vecinătăţile satului, ci până în depărtări, spre satele ocupate vremelnic sau în mod stabil de alte triburi. Aveau conducătorul lor, numit Muhtar, adică primar, care avea asupra locuitorilor, putere aproape absolută. Se ocupau cu agricultura şi creşterea vitelor, în speciala a cailor, care le furnizau carnea şi laptele nelipsit de pe mesele cele mai modeste.

Teritoriul ocupat a fost stăpânit de tătari, până spre sfârşitul veacului al XIX-lea când, pe la anii 1877-80, apar cei dintâi colonişti transcarpatini, Mocanii, care inaugurează perioada plină de prosperitate a stăpânirii româneşti.

 

Cerchezii. Unii cercetători ai vechilor aşezării dobrogene, pretind că înainte cu două sute de ani, numit Ceair*) din vecinătatea cartierului tătăresc ale râtului, ar fi fost populat de Cerchezi. Tradiţia n-a păstrat date cu privire la existenta şi viata Cerchezilor în locul mei Urmele de cenuşă, cioburi şi vetre de foc, care se găsesc astăzi din abundentă, în locurile arătate, dovedesc că într-adevăr s-au înfiinţat şi au dăinuit acolo aşezări de Cerchezi, însă acestea n-au avut durată. Cerchezii, vânturătorii stepelor au plecat mai departe spre Apus, ori Miază-zi, fără a fi timpul unor înjghebări de gospodării trainice. Fapt ce atesta că în preajma anilor 1870-72, în Caramurat nu mai trăia decât un singur Cerchez, anume Asan Abdulah, ultimul din neamul său de pribegi.

 

Alte neamuri. Înainte de 1877, în Caramurat, trăiau şi câteva familii de Arabi. Unii dintre ei aveau înfăţişarea exotică de negri africani.

Arabi din Dobrogea studiati de antropologul elvetian Eugène Pittard, 1913.

 

Arabii cultivau şi ei pământul şi pe câmpiile cu i| ogoare, cămilele lor prinse la tânjala plugului rudimentar contrastau pitoresc cu caii Tătarilor.

Camile in Dobrogea, Anatole Magrin 1910.

 

Hogea Bektimir din Caramurat, fiul ultimului primar din neamul crimeian, ne povesteşte că cu mulţi ani înainte de era stabilit în Caramurat şi un mocan secelean cu numele Oprea, om avut şi cu mare trecere în rândurile Tătarilor.

 

Mocanii şi Nemţii.

Mocanii, s-au aşezat în Caramurat între anii 1879-1880, cam în acelaşi timp cu câteva familii de Nemţii, care au venit din Crasna, judeţul Cetatea Albă. Cele dintâi familii de mocani stabilite la Caramurat, au fost ale transilvănenilor: Vasile Popa şi Niculae

Au urmat apoi: Moş Blebea cu o întreagă colonie, Nea Fleşeru , Ion Moroianu, Bulhăreanu, Radu Ceauş, Ion …caşu, Jiga Gheorghe şi Dragomir Roşu. Nu mult după s-au stabilit aici: Petcu Sassu, Bucur Teşeleanu şi ceilalţi seceleni, care au colonizat terenurile disponibile. După ani de la începuturile colonizării, Caramurat-ul devine mocănesc, cu gospodării bine înjghebate şi oameni harnici plini de energie

 

Iată cum evocă Octavian Moroianu, o întâmplare din timpurile colonizării Caramurat-ului, un fapt de natură să dea o impresie clară asupra stărilor de lucruri din vremea aceea.

“ Eram trimis de tatăl meu, să găsesc terenuri dimineaţă pentru oi, să strâng fânul trebuincios, urmând ca în primăvara anului 1880 să venim cu oile şi ciobanii arabagii, unde mă stabilisem, am plecat la Medgidia, centrul Mocanilor, să cer sfaturi şi îndrumări. Pe timpul acela oile se stingeau pe capete de cârceag, boală ce se ivea - zice-se - deoarece pământurile dobrogene, nu erau cultivate. La Medgi-dia, mi s-a spus:

- Du-te băiatule la Caramurat, acolo e loc bun. Oile nu mor de cârceag şi găseşti din belşug iarbă şi pământ.

Aşa am făcut. La Caramurat, m-am învoit cu Tătarii şi a doua zi am pus paru' în coasta din spre Apus şi acolo am tras întâia brazdă în pământul roditor. În primăvară apoi, în ziua celor patruzeci de mucenici, au venit toţi ai noştri şi am durat aşezarea care a rămas până astăzi.”

 

Din povestirea lui O. Moroianu, se pot deduce aprecieri preţioase. Regiunea Caramurat-ului era preţuită de mocani, fiind prielnică traiului vitelor şi având terenuri fertile. Totuşi proprietarii de oi nu şi-au putut pune la adăpost avutul de furia epizootiei, până la descoperirea cauzelor boalei. Astfel, la început, Petcu Sassu a pierdut 4.500 de oi, Chitu Alexe 6.000 de oi, iar un basarabean cu turme numeroase, anume Aleuca, 15.000 de oi.

 

Primii colonişti români, care s-au aşezat în comună îndată ce s-au oferit posibilităţi prielnice, au găsit stabilite în Caramurat 5, 6 familii de Nemţii basarabeni, care ocupau partea de răsărit a satului.

Aceste familii plecate din regiunea Cetatea Albă, din cauza lipsei de pământ, au făcut învoieli cu tătarii, ocupând teren relativ puţin, întru-cât nu aveau îndeletnicirea creşterii turmelor de oi. Familiile: August Seni, lohan Rujanschi, Petre Rujanschi, Petre Arnold, N. Ketz şi Anton Ternes, se socotesc prin urmare, fondatoarele cartierului nemţesc din Caramurat.

Bătrânul Ternes Carol, din Caramurat, ne spune că în 1877 s-au stabilit în sat 10 familii de nemţi.

După anexarea Dobrogei la Regatul României, au venit alte 25 de familii, apoi în anii următori, atraşi de privilegiile acordate şi de avantajele pe care le oferea noul loc de aşezare, au venit şi ceilalţi colonişti basarabeni. Satul avea în timpul acesta o conducere şi o administraţie românească.

Coloniştii germani au fost bine primiţi şi s-au bucurat de toate înlesnirile.

De menţionat faptul că nu se pomeneşte de existenta elementului bulgar în cuprinsul Caramurat-ului. Foarte probabil că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe coasta dinspre Apus, la o mică depărtare de Caramurat erau aşezate câteva târle bulgăreşti (Hagigabar).

Tătarii în spusele lor remarcă acest lucru şi precizează că erau în număr de patru, sau cinci. Aceştia au plecat spre alte meleaguri, înainte de războiul Independentei. Cei dintâi colonişti români au mai găsit aici o singură târlă, care s-a îndreptat spre graniţă îndată după stabilirea acestora. În orice caz Bulgarii n-au lăsat nici o urmă din care să se poată deduce că ar fi trăit vreme mai îndelungată în Caramurat.

 

Autori şi scrieri. În volumul «Judeţul Constanta in anii 1916 şi 1922-23», d-1 profesor N. T. Negulescu, precizează că satul Caramurat a fost înfiinţat pe timpul dominaţiei otomane de către tătarii şi cerchezii veniţi din Crimeea. Faptul nu pare verosimil, pentru motivul că tătarii nu au venit odată cu Cerchezii care şi-au făcut apariţia mult mai târziu, apoi, după cum am arătat, conducătorul celui dintâi trib tătăresc aşezat în această regiune, nu avea nimic cu cerchezii. In acelaşi istoric găsim menţiunea că Cerchezii au emigrat din Caramurat în timpul războiului din 1877-78. Bunele intenţiuni ale autorului au fost înşelate de informaţi eronate, intru-cât în preajma anilor 1877-78, în Caramurat nu se mai găsea decât un singur Cerchez, după nume Asan Abdulah, iar despre ascendenţii acestuia se spunea pe vremea aceea că nu se mai cunoaşte nici un amănunt — şi de decenii întregi — prin partea locului nu se mai vorbea de Cerchezi.

 

Autori germani despre Nemţii din Caramurat

In studiul: «Die deutsche Dorfer» din lucrarea „Bilder aus der Dobrudcha” alcătuită în anul 1918, autorul acestuia, Dr. Paul Traeger, spune următoarele, cu privire la colonizarea nemţilor în Caramurat: <In primăvara anului 1876, au venit in Caramurat, la 25 de kilometri, spre Nord Vest de Constanţa, cei dintâi colonişti germani. Ei erau la început numai zece familii. Ei toţi veneau din Crasna, colonie catolică din eparhia Akkermanului.

O parte a acestora a pribegit din Polonia, ceea ce se poate observa şi după numele de familie. Unele familii sunt originare din regiuni germane, ca Landau ori Pădurea Neagră. Toate cele zece familii formau doar o mică parte dintr-un grup mai mare aşezat în Crasna. Numărul cel mai mare de emigraţi din Crasna s-a aşezat în satul Taşaul, ori în regiunea acestuia. In timpul războiului ruso-turc, germanii au plecat din Caramurat, refugiindu-se timp de trei ani de zile, după care o parte a revenit in această comună, altă parte a plecat în regiunile Tulcei.

Caramurat-ul era un mare sat tătăresc, înainte de a începe emigraţia germană. Tătarii erau în număr de vreo 300 de familii. Războiul ruso-turc, i-a făcut să plece şi numai o parte mică s-a reîntors mai târziu. Spre mijlocul anului 1880, s-a făcut o mare colonizare a Românilor transilvăneni.

Numărul românilor înainte de războiul mondial a fost de 540 suflete, tătarii: 400 suflete şi nemţii: 161 familii cu 875 suflete».

 

[...]

 

Autorităţile româneşti. Chiar după stabilirea coloniştilor români în Caramurat, câtva timp administraţia comunală era condusă de fruntaşi aleşi dintre tătari. Odată cu înscăunarea lui Remus Opreanu, cel dintâi prefect dobrogean la Constanţa, în cele mai multe comune treburile conduceri comunale trec în sarcina românilor. La Caramurat, ultimul primar de neam tătăresc e Bektimir Hagi Asan. Acesta poate fi numit şi cel dintâi primar care are sub grija sa noile elemente de colonişti, stabilite în comună. Bektimir Asan, era om cumsecade, bun gospodar, nepărtinitor, inteligent şi cu multă judecată. Oamenii îi spuneau Cârnu, probabil pentru că partea externă a nasului şi-o pierduse în tinereţe în vre-un accident ori pehlivănie.

 

Bektimir avea două neveste, ceea ce înseamnă că e înstărit. Locuitorii îi spuneau Ciorbagiu *). Cuvânt care înseamnă om avut. Introducându-se administraţia românească, în fruntea treburilor comunale, prefectul Remus Opreanu îl numeşte pe Moş Ioniţă Blebea, cel mai apreciat dintre coloniştii veniţi de curând. Administraţia de-acum se face după normele şi instrucţiunile autorităţii centrale, pe deoparte şi pe de alta, după obiceiurile pământului, româneşti, impuse de colonişti şi tătăreşti; moştenite de localnici.

 

Împroprietărirea. In anii 1884-85, s-a făcut împroprietărirea coloniştilor pe terenurile proprietatea Statului. Parte din pământul din posesiunea tătarilor a fost expropriat acestora lăsându-li-se loturi mari numite tapiuri *). Coloniştilor li s-au dat loturi mari peste 100 de hectare şi loturi mici de la 10 la 100 hectare. Plata pământului trebuia să se facă în zece ani de la data împroprietăririi, termen prelungit la 30 de ani, printr-o dispoziţie specială.

 

Pentru pământul ce stăpâneau, proprietarii loturilor mari plăteau 8 lei de hectar anual, iar proprietarii de loturi mici … lei de hectar pe acelaşi interval. Coloniştii români au cumpărat numai loturi mari, dar plata anuală se făcea cu mari greutăţi, deoarece producţia nu era prea considerabilă, mâna de lucru costa foarte scump. Un muncitor era plătii cu doi lei şi jumătate pe zi şi trebuiau aduşi, lucrători de la munte, deoarece localnicii nu înţelegeau prea mult din cerinţele muncilor agricole.

După îndelungate străduinţe coloniştii din Caramurat au obţinut o amânare de trei ani pentru impozitele anuale, dar nici la scadenta aceştia n-au putut răspunde unii dintre ei care au cumpărat întinderi mari de pământ. Octavian Moroianu, azi în viaţă, ne lămureşte că Moş Blebea cumpărase 1500 de hectare de pământ. Bineînţeles că la termen nu a putut plăti suma cerută de impunerile anuale şi atunci i-a sfătuit şi pe ceilalţi moşieri să se abţină de la plata cerută de stat, în nădejdea că astfel va fi ocolit de urmări. Petcu Sassu, însă, unul din cei mai respectaţi fruntaşi ai coloniştilor, îi sfătuia pe toţi cu înţelepciune:

- Plătiţi-vă datoriile pentru locuri, statul nu are pământ să-l împartă de pomană.

Moş Blebea nu mai putea plăti şi îşi pierdu mare parte din proprietate, care intră în stăpânirea altui moşier (Erimia Poppa).

 

După câţiva ani, Caramurat-ul era aproape liber de sarcini către stat. Gospodăriile se măreau şi proprietarii moşiilor dobândeau venituri frumoase din agricultură. Creşterea oilor a fost aproape părăsită, din cauza cârceagului care secera cu nemiluita. Se cultiva orz, ovăz, mei şi porumb. Produsele se aduceau la Constanţa şi se depozitau în magaziile enorme, situate pe vremea aceea pe locul unde se află astăzi piaţa Independentei, cu statuia lui Ovidiu.

 

Viata coloniştilor se împărţea între câmp şi gospodărie. Mare parte a timpului de lucru şi-o petreceau la stânele ridicate de obicei în cel mai prielnic, loc al moşiei. Aici aveau adeseori şi neplăceri de pe urma haiducilor şi hoţilor care cutreierau regiunea Caramurat-ului. O întâmplare povestită de bunicul meu, Radu Tocitu, merită să fie amintită.

“Alexe Ciută, s-a stabilit la Caramurat ceva mai târziu decât coloniştii lui Moş Blebea. Alexe Ciută avea un fiu pe Alexuţă. Acesta greşise căile bune şi luă drumul haiduciei. Dădea numeroase lovituri prin împrejurimile „movilelor înghinate" pe sub care trecea atunci şoseaua spre Constanta, faptele lui îngroziseră ţinutul, toţi îi ştiau de frică, îl cunoşteam şi eu. Când venea în sat era om de treabă şi nu-şi arăta nici o pornire năzdrăvană.

Intr-o zi, mă găseam la stână. Deodată văd înaintea mea un om bine făcut şi înarmat până-n dinţi, descălecând de pe un cal neastâmpărat, cu un cap mic, o coamă mare, picioare subţiri şi o coadă lungă şi stufoasă.

- Bună ziua.

- Noroc Alexuţă.(ce era să-i spun? Deşi tremuram de frică, instinctul m-a îndrumat pe-o cale bună. Mă arătai deci îndrăzneţ).

- Găsesc ceva de mâncare ?

- Cât pofteşti, îi zic eu, şi numai decât.

Într-o clipă i-am aşternut o masă cu tot ce aveam mai bun de mâncare şi băutură.

Haiducul s-a ospătat cu lăcomie, fără să spună un cuvânt, apoi după ce termină, ieşi în gura surlei*) gata de plecare, spunându-mi:

- Ehei! Neică Duţule, venisem eu cu alt gând la dumneata. Mă gândesc că e mai bine să-mi văd de drum. Rămâi sănătos.

- Cale bună, Alexuţă ! Şi a dispărut in depărtare.

De atunci nu l-am mai văzut pe haiducul Alexuţă. Mai târziu a fost prins şi condamnat.

 

Caramurat-ul la 19O9. La douăzeci de ani după începuturile colonizării,

Caramurat-ul îşi schimbă cu totul înfăţişarea, apropiindu-se de cea de astăzi. Elementul românesc predomină peste tot, ca o afirmare a puterii de influenţă şi vitalitate a noilor locuitori. Satului i-se imprimă caracterul de localitate gospodărească românească, se înalţă clădiri impunătoare, se înfiinţează gospodării trainice, care sfidează măruntele cuiburi ale tătarilor paşnici, ce rămân parcă umilite şi neputincioase. Mocanii cu vigoarea şi puterea lor de muncă au deschis calea spre întărire şi propăşire, cu scopul de-a ridica satul acesta între cele dintâi ale Dobrogei. Astăzi după cincizeci şi cinci de ani, se poate spune cu certitudine că au izbutit. Au ieşit biruitori în lupta ce s-a dat între două lumi, cea veche a tătarilor, căzuţi în disgraţia fatalităţii şi cea nouă, a coloniştilor însufleţiţi de poruncile crezului muncii.

 

Legenda

*) Ciorbagiu — se spunea tuturor celor care prin situaţia lor deţineau o autoritate de orice fel, sau aveau în slujba lor subalterni ori salariaţi.

*) Tapiu — Lot de pământ ce nu poale fi expropriat.

*) Surlă — colibă pentru ciobani, ridicată în formă de bordei, cam o jumătate de metru in pământ.

 

AŞEZARE

 

Satul Caramurat e aşezat între colinele tăiate de şoseaua ce duce Ia Hârşova, care îl mărginesc în partea de apus, miază – noapte şi răsărit. Înspre miază – zi se mărgineşte cu platoul ce se întinde de la plantaţiile de salcâmi până aproape de satul model.

Vechea aşezare a satului, locuită vremelnic de cerchezi şi tătari, cuprindea un loc inundabil, fapt ce a determinat înjghebarea noilor gospodării pe porţiuni mai ridicate, ferite de puhoaiele ploilor.

Suprafaţa. În suprafaţă, Caramurat-ul, cuprinde un teren de 9244 hectare întindere, împărţit cam în proporţii egale în cele patru părţi cardinale. După pământul ce are în posesiune, satul Caramurat e unul din cele mai importante din Nordul Dobrogei.

Vecinătăţi. Caramuratul e legat de comunele Carol 1. şi Ovidiu, prin şoseaua judeţeană Constanţa – Hârşova, iar de comuna Sibioara, printr-o şosea comunală.

Oituz-ul e localitatea cea mai apropiată din vecinătăţile Caramurat-ului.

Înfăţişare. La cea dintâi înfăţişare, Caramuratul apare ca o comună urbană, cu clădiri frumoase şi instituţii orăşeneşti. Impresia însă e dezminţită pe dată de căsuţele mici ca muşuroaiele, acoperite cu paie şi stuf, din cartierul sau mahalaua tătărească.

 

Satul e aşezat pe ambele părţi ale şoselei judeţene, care pe porţiunea comunei, e denumită: «Strada Carol I.». Într-adevăr această stradă largă şi plantată pe ambele părţi poate face cinste oricărui oraş provincial. Celelalte străzi şi uliti au fost tăiate după un plan de sistematizare bine alcătuit şi au în general linia dreaptă bine trasată. Aceasta se remarcă în cartierele: românesc şi nemţesc, fiindcă în cel tătăresc încă nu poate fi vorba de o sistematizare.

Comuna Caramurat, cuprinde – propriu zis – distanţiere distincte. La marginea dinspre apus, se întinde pe o porţiune apreciabilă cartierul tătăresc, la răsărit cartierul nemţesc, pe cele două părţi ale străzii principale, iar la sud cartierul românesc cu vechile şi noile aşezări ale coloniştilor români transilvăneni. Tot de Caramurat aparţine , Oituz, populat de colonişti ceangăi.

 

Cartierul românesc, e cel mai impunător prin casele mari, clădirile de şcoli, bisericile şi instituţiile publice care îl populează.

Gospodăriile acestui cartier sunt bine întreţinute peste tot ca o notă distinctă se evidenţiază buna orânduială.

Cartierul nemţesc, e o continuare a cartierului românesc. Călătorul cunoscător distinge de la distanţă linia de demarcaţie, după caracteristicule specifice ale caselor vopsite în toate culorile. Astfel în văruiala zidurilor se combină culorile aprinse, caracteristică a Ruşilor cu care în Basarabia au trăit în comun şi care probabil i-au influenţat în această privinţă.

Casele nemţeşti sunt bine zidite, au curţi largi, hambare, grajduri şi magazii. In privinţa curăţeniei exterioară iarăşi sunt de lăudat, o păstrează cu toată sfinţenia.

Cartierul tătăresc, numără o serie de străzi întortochiate, pe marginea cărora se înşiruesc căsuţele primitive şi insalubre. În marea lor, parte locuinţele sunt acoperite cu stuf, paie şi coceni şi fără ferestre. Tătari sunt mult înapoiaţi şi deşi aveau în stăpânire mari întinderi de pământ, în privinţa traiului nu s-au străduit spre o soartă mai omenească.

Străzile şi drumurile Caramurat – ului sunt în general bine întreţinute. Strada Carol e pietruită şi ridicată de la nivelul solului. Faptul denotă nu numai grija edilitară, ci şi un grad pronunţat de civilizaţie.

 

POPULAŢIA

 

După ultima statistică, alcătuită în luna Martie 1935, populaţia satului Caramurat, se ridică la 2660 suflete.

Naţionalităţi. După naţionalitate, avem următoarea împărţire: români 1084, germani 1199, tătari 346, greci, unguri şi turci 27.

Cetăţenie. Din totalul de 2660 suflete, 2654 sunt cetăţeni români, iar 4 supuşi străini.

Religie. Locuitorii satului Caramurat, sunt de trei religii: ortodocşi, catolici şi mahomedani. Astfel, avem 1130 ortodocşi, 356 mahomedani şi 1201 catolici.

De remarcat faptul că nemţii din Caramurat sunt cu toţii catolici, deşi mare parte din conaţionalii lor, din celelalte regiuni ale Dobrogei, sunt protestanţi şi luterani. Fără îndoială că religia catolică o aveau şi primii colonişti germani aduşi în regiunea Crasna, Cetatea Albă.

 

Capi ele familii. După datele oficiului stării civile, avem următoarea statistică: 238 Români, 249 Nemţi şi 84 Tătari.

Proprietari şi chiriaşi. Din populaţia Caramurat – ului, 477 familii sunt proprietare de case, iar 94 plătesc chirie.

 

Proprietatea. Cele 9244 de hectare de pământ, care formează patrimoniul comunei Caramurat, sunt stăpânite în mare majoritate de români şi nemţi.

Moşiile. După exproprierea din 1919, 1920 şi 1921, moşiile mari, au scăzut cu 1770 hectare, teren ce s-a distribuit celor lipsiţi în număr de aproape 250 locuitori. Moşiile ce au mai rămas pe întinderea comunei, sunt în număr de şapte şi totalizează la un loc 1330 hectare.

Aceste moşii, în fiinţă, sunt următoarele:

Octavian Moroianu 141 hectare; Radu Tocitu 190 ha., Moş. Gh. P. Sassu 124 ha., Gheorghe Coman Stoian 133 ha., Mihail Valerian 239 ha., Costache Şeitan 100 ha., şi Lucreţia Ionescu 403 ha.

 

Îmbrăcămintea. Portul Românilor din Caramurat, nu diferă de a celorlalţi mocani stabiliţi în Dobrogea. Ei au părăsit portul părinţilor atât de pitoresc şi puţin co-stisitor.

Iţarii au fost înlocuiţi cu pantaloni; cămaşa, zăbunul, căciula, chimirul şi celelalte, cu haine orăşeneşti, cumpărate din târg, ori din ştofă de casă, cusute după moda orăşenească. Până şi ciobanii şi-au împestriţat portul, complectându-şi îm-brăcămintea cu straie de la oraş.

Femeile au păstrat într-o măsură oarecare portul românesc, în cele mai multe case însă ultimele costume cusute cu motive româneşti odihnesc uitate în fundul lăzilor. Bătrânele ţin încă la portul lor, ca: iie cu cusături, pieptăraş cu posomani, năframă, androace şi şorţ. Fetele îşi cumpără totul de la oraş, de la ciorapul de mătase ieftină, până la broboada subţire colorată. Numai la ocazii şi festivităţi îmbracă tradiţionalul costum al secelenilor.

 

Nemţii se îmbracă în haine şi pantaloni, făcute din ştofă de târg. În cea mai mare măsură e preferată culoarea neagră. Femeile lor şi în deosebi tineretul poartă fuste şi şorturi cu pamblici multicolore, broboade colorate şi pieptare de cârpă.

 

Tătarii poartă un fel de pantaloni ce aduc cu şalvarii, brâu roşu şi haină de ştofă de lână. Fesul îl mai poarta doar fanaticii care ţin la tradiţie. Hogea înfăşoară in jurul fesului un şervet ori fular de lână, de culoare albă; semnul distincţiei la musulmani. Femeile poartă şalvari largi, din pânză colorată şi bluze închise până la gât. Poartă părul bine împletit în două coade ce atârnă pe spate. Ele umblă descoperite la fată iar în picioare poartă un fel de papuci fără toc.

 

Obiceiuri şi datini la tătari. La naştere, femeia tătarului e asistată de o coreligionară pricepută în materie şi moaşa oficială. Botezul noului născut se face la două trei zile, de către Hoge, printr-un ceremonial foarte simplu : rostire de rugăciuni şi numele pe care-l primeşte copilul.

Tăierea împrejur, se face după câţiva ani, de către un specialist musulman, adus în acest scop de la oraş.

Nunta, pentru musulmani, e un contract de vindere cumpărare. Tânărul îşi plăteşte mireasa. Suma variază după starea materială a mirelui. Ospăţul durează două sau trei zile. Femeile petrec separat de bărbaţi. La aducerea miresei în casa socrilor, mirele nu ia parte. Fata e adusă într-o căruţă cu coviltir, ca să fie la adăpost de privirile oamenilor.

Un obicei caracteristic al tătarilor în Caramurat şi pe care nu-l găsim la ceilalţi musulmani, e următorul:

După căsătorie, la 2-3 zile, tatăl miresei cheamă la dânsul pe tânărul însurat. Acesta se prezintă înconjurat de-o grămadă, de prieteni. Socrul îi ospătează timp de două zile, apoi la plecare oferă ginerelui un dar: o vacă, un cal, ori o sumă de bani. Valoarea darului variază după averea celui care-l oferă.

 

La moarte, musulmanul e îngropat chiar în ziua decesului. Înfăşurat în pânză albă, cadavrul, fără sicriu, e aşezat pe-o scară şi dus pe umeri de patru rude sau prieteni, până la cimitir.

Femeile nu au voie să meargă la locul de veci. În cimitir mortul e aşezat pe marginea gropii, oamenii pleacă şi rămâne singur Hogea, care citeşte rugăciunile rituale, apoi se face înhumarea. La bărbaţi gropile se sapă la o adâncime potrivită, gropile destinate însă femeilor sunt mult mai adânci. Deşi am căutat să găsesc o explicaţie acestei ciudăţenii, n-am izbutit. Musulmanii nu trădează nici o taină a ritualelor care însoţesc manifestările lor religioase. Faptul că la tătarii musulmani, femeia e mult mai respectată ca la alte neamuri, ceea ce ar putea să explice grija acestora de-ai asigura un loc de odihnă mai adâncit în pământ.

Cei care şi-au exprimat părerea cu privire la acest obicei, susţin că la originea lui, e tendinţa de-a fi coborâtă femeia în toate împrejurările mai jos ca „stăpânul” ei, bărbatul.

 

Curiozităţii locale. La tătarii din Caramurt s-a păstrat un obicei, care lipseşte celorlalte comunităţi de aceeaşi viţă, din Dobrogea. A doua, sau a treia zi de nuntă cel mai bine înstărit dintre invitaţi, organizează Bairakul, care constă într-o întrecere de luptă, pehlivănie, ori o întrecere de călărie.

Învingătorul, după ce a biruit cel puţin trei dintre adversarii săi, câştigă un obiect din cele care împodobesc bairakul, apoi e proclamat pehlivan.

Obiceiul e moştenit de la turcii cu care tătarii au fost în legătură, întru-cât pehlivăniile alcătuiesc sportul de căpetenie al acestora.

 

Cultură şi Artă. Despre românii care populează Caramuratul, se poate spune că în privinţa culturii şi civilizaţiei, sunt mult superiori celorlalte neamuri de locuitori. Mare parte din coloniştii care s-au aşezat aici erau ştiutori de carte şi cunoscători deci ai binefacerilor slovei, au căutat să-şi îndrume şi copiii spre şcoală. O altă tendinţă spre mai multă lumină, o găsim în strădania de a se înfiinţa biblioteci populare, cu cărţi potrivite cu înţelegerea locuitorilor. Astfel în timpul războiului se înfiinţează biblioteca “ Lumânarea Săteanului”; în 1927, biblioteca, «Centrul Cultural» Caramurat.

În raport cu alte comune ale Dobrogei de Nord, Caramurat-ul prezintă un procent de analfabeţi între români, îmbucurător de scăzut. În ce priveşte arta, remarcăm frumoasele cusături şi ţesături, cu motive braşovene şi săliştene, care împodobesc casele.

 

Nemţii din Caramurat se disting prin gustul ales pentru obiecte artistic lucrate şi bogat colorate. Interioarele locuinţelor acestora sunt împodobite cu scrinuri şi canapele masive, sculptate în lemn de brad, după arta rusească basarabeană. Aranjamentul în interior se identifică aproape cu cel al lipovenilor din vecinătăţile Cetăţii Albe. Nemţii nu au biblioteci, totuşi în cea mai mare parte ştiu scrie şi citi.

 

Tătarii, buni români de altfel, îşi reduc înţelegerea idealurilor ce urmăresc la două aspiraţiuni: aceea de a fi în bună regulă cu statul şi autorităţile româneşti şi de-aş vedea liberată de jug străin, patria lor de obârşie, Crimeea. Adeseori, când nostalgia îi poartă cu gândurile departe, spre imensele stepe cu taine nepătrunse, ei cântă cu ochii spre răsărit, implorând ajutorul lui Alah „Karanzâ Kese Tumaz Kun”*) evocatorul libertăţilor pierdute.

Cartierul Tătarilor arată cel mai ridicat procent de analfabeţi în Caramurat.

Faptul se explică şi prin lipsa de grijă a conducătorilor mai vechi ai comunităţii şi prin greutăţile cari se întâmpină la învăţarea scris cititului, în limba tătară.

 

*) Bairak : un băţ de lemn pe care sunt aşezate obiecte casnice: şervete, batiste, cămăşi, etc.

*) Cântecul Naţional al Tătarilor emigraţi din Crimeea.

 

VIAŢA

 

Locuinţele. Românii şi nemţii, adică cea mai mare parte din locuitorii satului, locuiesc în case bine zidite, cu încăperi largi, geamuri mari, văruite curat şi în con-diţii igienice destul de avansate. În cartierul nemţesc am găsit doar două case acoperite cu stuf, în cel românesc numărul lor e de 10-12. Tătarii în această privinţă sunt mult mai prejos, locuinţele lor minuscule sunt sub orice aprecieri igienice. În multe locuinţe, în formă de bordee, mai dăinuieşte încă o promiscuitate strigătoare. Sunt case unde 7-8 indivizi, oameni în vârstă şi copii, mănâncă şi dorm în aceeaşi încăpere strâmtă.

 

Hrana. Dintre toţi locuitorii, cei mai bine se nutresc nemţii. Mănâncă multă carne, derivate ale laptelui şi ouă. Traiul bun se observă, după înfăţişarea lor. Sunt sănătoşi, bine făcuţi şi rezistenţi.

Românii sunt mai economi cu privire la alimente. Laptele, ouăle, puii, găinile, sunt plasate la oraş, ori vândute în localitate, ei mulţumindu-se să se hrănească cât se poate de modest. La cei bogaţi însă, belşugul are reguli aparte de nutriţie.

Tătarii şi în această privinţă stau pe treapta de jos a scării. La ei faptul acesta e determinat de o stare materială inferioară. Alimentul principal e pâinea. Românii mănâncă şi mămăligă, mai ales in anii când producţia orzului e redusă.

 

Viaţa Casnică. Românii din Caramurat formează familii, înrudite între ele, cele care sunt urmaşe ale coloniştilor din Ardeal. Concubinajul la români şi nemţi aproape nu se cunoaşte. Faptul e socotit în partea locului ceva ruşinos şi oamenii, pe cât le este cu putinţă îl evită.

 

Tătarii înainte aveau una sau mai multe soţii, după datina musulmană. Cel bogat putea să-şi cumpere mai multe femei care toate însă se bucurau de aceleaşi drepturi în faţa bărbatului. Începând de pe la anii 1900 – 1905, tătarii din Caramurat au întemeiat familii cu o singură soţie şi acest obicei pare-se că s-a înrădăcinat adânc şi tinde să se înfiripeze ca o datină consfinţită.

 

Viaţa Socială. Manifestările culturale şi artistice ale Caramurat-ului sunt însufleţite mai mult de elemente româneşti. Intelectualii satului, cu tineretul local, organizează în mod periodic serbări instructive şi educative, la care participă şi populaţia nemţească şi tătară. În timpul iernii, tineretul se întruneşte seara la un loc anumit, în şezătoare, unde se spun basme, se recitează balade, cântece, strigături şi alte produse caracteristice ale geniului poetic popular. Înainte cu câţiva ani Duminica se făcea horă după datinile străvechi, la care participa populaţia tinerilor din toate cartierele satului.

Locuitorii nu sunt împărţiţi între ei după rasă, avuţie ori clasă socială. Singure, credinţele politice îi fac adversari în anumite epoci când satele sunt scuturate de frigurile alegerilor.

 

Naşteri. Din statistica anului 1934, rezultă că în cursul celor 12 luni ale acestui an, au fost în total 118 naşteri, dintre care români 99, germani 58, tătari 22. Născuţi morţi nu au fost.

Faţă de anul precedent, când avem 128 naşteri, anul acesta naşterile prezintă o scădere de 13 procente.

Mortalitatea. În anul 1934, au fost 63 morţi: dintre care români 21, nemţi 27, tătari 15.

În 1933, avem un număr de 40 morţi.

În raport cu anii 1920-1929, procentul deceselor e în scădere, ceea ce denotă o organizare sanitară mai serioasă.

Boli – Epidemii. Epidemii prea mult dăunătoare populaţiei nu s-au ivit la Caramurat în ultimii 10 ani. În iarna anului 1934, a bântuit epidemia de gripă, fără a sesemnala cazuri mortale.

Boala care se iveşte mai des în rândurile locuitorilor din Caramurat, este, gripa spaniolă, în deosebi în timpul trecerii de la un anotimp la altul.

Totuşi, în cursul anului 1934, nu s-au semnalat cazuri mortale pe urma acestei boli.

 

INSTITUŢII PUBLICE

 

Primăria. În anii 1881-82, populaţia Caramurat-ului la îndemnul autorităţilor administrative, a pus mână de mână şi a ridicat un frumos local pentru serviciile primărie costând suma de 10.000 lei.

In acest local a funcţionat primăria la început, apoi serviciile ei au fost mutate în alt local, în cel dintâi instalându-se şcoala primară.

Cel dintâi primar dintre colonişti a fost Ioniţă Blebea. Au urmat apoi: N. Moroianu, Petcu Sassu, Bucur Teşelean, Vasilică Popa, N. Gheorghiu, Ştefan Blebea, Gheorghe Bundă, Nae Moroianu, Niţă Popa, Gheorghe Şerban, C. Jiga, Dumitru Bundă, Ion Lazăr, Neagu Stere, Ene Fâşie şi astăzi e dl Ion Moroianu.

 

În anul 1935, Consiliul comunal al Caramurat – ului are următoarea formaţie: Ion Moroianu, Gh. Teşeleanu, N. E. Blebea, Ion Jarnea, Iosif A. Ternes, Iosif Pesein, Iohan Rujanski şi Iosif Rujanski. Din cei 8 membrii ai consiliului comunali, patru sunt români, patru germani şi nici un tătar. Membrii de drept în consiliul comunal, sunt domnii: Preot D.Vâlci, învăţător Gh. Puşcaşu, Inginer Boncotă, D-şoara Dr. Tulea medic veterinar, Dr. Popescu. Notar al comunei e d-l Gh. Drăgulin.

 

Biserici. Românii ortodocşi din Caramurat şi-au construit biserica din faţa şcolii la 1882. Astăzi e deteriorată. Clopotniţa e spintecată de spărturi adânci, aşa că în curând va trebui să fie dărâmată. Totuşi serviciul religios se celebrează încă în această biserică. Alături de clădirea veche, pornită spre ruină, în spre Apus se ridică un măreţ locaş de închinare, cu trei turle, zidit în formă de catedrala, noua biserică ortodoxă din Caramurat. Exteriorul noii biserici, e o operă de artă, lucrat cu mândrie şi cu multă grijă. Interiorul încă e în curs de executare. Pictura nu a fost executată deoarece oferta cea mai modestă prezentată locuitorilor, pretindea suma de 700 000 lei, de care epitropia nu dispune deocamdată. Iconostasul lucrat la Bucureşti, înfăţişează o nepreţuită comoară în arta picturii şi sculpturii bisericeşti.

Cel dintâi preot al ortodocşilor din Caramurat a fost Gheorghe Boeru, urmat de un preot din Medgidia, poreclit „Jintiţă".

De supranumele cuviosului părinte, se leagă un fapt pe care credincioşii din Caramurat, îl povestesc cu multă savoare:

„Intr-un timp, la o zi întâi era, părintele îşi luă căldăruşa şi pămătuful pornind cu botezul. Ajunse la stâna lui Viciu. Acesta tocmai era ocupat cu scoaterea urdei din zer, când intra părintele.

Ia lăsaţi mă acolo şi veniţi să vă botez!

Dar n-avem apă părinţele, îi răspunse contrariat stăpânul casei.

Părintele nu zise nimic, se apropie în grabă de căldarea cu jintiţă îşi umplu căldăruşa pe care o ţinea în mâna stângă şi într-o clipă toţi ai casei erau botezaţi.

Întâmplarea făcu ocolul ţinutului şi o aflară toţi credincioşii de sub oblăduirea sfinţiei sale. De-atunci ia rămas şi porecla de „Jintiţă".

 

În anul 1883, treburile bisericeşti sunt conduse de preotul Eustaţiu Doicescu, după care urmează în ordine cronologică: Gheorghe Aiteanu, un intelectual de o cultură vastă, apoi Jipescu, Const. Sădeanu, Al. Moroianu şi D. Vâlcu, preotul de-astăzi.

 

Biserica Nemţească e aşezată în mijlocul cartierului credincioşilor săi catolici. E o biserică mare, zidită în stilul gotic întrebuinţat la cele mai multe biserici germane. Interiorul prezintă un singur naos, întins dintr-o extremă la alta a bisericii, având spre răsărit altarul ridicat ca în bisericile catolicilor de rit apusean. Biserica a fost zidită în anii 1897 -1898. Cel dintâi preot al catolicilor germani a fost Ştefan Vilibald, care în anul 1881, a construit o mică biserică şi trei odăiţe pentru preot ori călugări. În anul 1885, avem pe preotul învăţător Em. Mierzaroski. În anul 1892, s-a construit locuinţa parohială. După Mierzaroski, au urmat: Hugo Bomert, azi în Bucureşti, Frantz Paterok, Polgari, Const. Bibilla, H. Owerbek, azi în Craiova, Şt. Landburger (militar), Notgesz (militar), apoi iarăşi părintele Owerbek, până în anul 1924. În 1925, vine în fruntea bisericii părintele Iosef Schubert, azi la Bucureşti, apoi Cari Werhain, Carl D'Andre, Robert Lentz şi în 1932 Bronislav Falevski, preotul de astăzi.

Biserica e îngrijită de comitetul parohial, fiecare locuitor contribuind cu 300-500 lei anual. Din suma obţinută din cotizaţii se plăteşte : preotul, învăţătorul şi cântăreţul bisericii.

Preotul are casă parohială încăpătoare şi un salar de 5000 lei lunar.

Învăţătorul primeşte 4000 lei anual, fără a avea locuinţă, iar cântăreţul 1500 lei pe an.

Multă vreme, la începutul colonizărilor, nemţii din Caramurat nu aveau preot. La înmormântare, se alcătuia un convoi interesant. În frunte mergeau tinerii purtând un steag, după care veneau cei ce purtau sicriul, apoi bocitoarele care jeluiau şi cântau faptele mortului şi în urmă participanţii la ceremonie care înaintau în rânduri de câte doi. La cimitir un locuitor mai bătrân rostea rugăciunile rituale, după care urma înhumarea.

 

Geamia tătarilor. În cartierul tătăresc avem o geamie, unde se oficiază serviciul religios după cultul musulman. Geamia are un turn ascuţit cu minaretul de unde hogea vesteşte credincioşilor ceasul rugăciunilor. Această geamie a fost ridicată înainte de anul 1900.

Cultul musulman, e condus de Hogea Bektimir.

 

Cimitire. Ortodocşii şi catolicii, au două cimitire, în întindere de câte un hectar fiecare şi îngrădite cu gard de zid. Cimitirul mahomedanilor cuprinde 3 hectare şi în loc de gard e înconjurat de un şanţ.

 

Educaţia Şcolara. În anul 1882, s-a înfiinţat în Caramurat cea dintâi şcoală primară, care s-a instalat apoi în localul propriu pe care l-a construit comuna la anul ….. Clădirea a costat suma de 38.500 lei. Cel dintâi învăţător al acestei şcoli cu patru clase a fost Vasile Poreanu care fusese înainte ofiţer în armata austriacă. După aceasta, direcţiunea şcoli a trecut sub conducerea lui I. Ionescu, apoi a fost numit director regretatul Corneşcu, care 27 de ani a slujit cu devotamentul şcoala din Caramurat. Astăzi conducerea scolii o are d-1 învăţător Puscaşiu.

Şcoala primară de băieţi are cinci clase cu 6 posturi din care două minoritare.

E frecventată în anul şcolar 1934-35, de următorul număr de şcolari: Clasa I, 43 elevi; clasa II, 56 elevi; clasa III, 41 elevi; clasa IV, 26 elevi; clasa V, 13 elevi.

Copiii mai răsăriţi de la această şcoală sunt înrolaţi în armata străjerilor, practică salutul roman şi sunt disciplinaţi după normele stabilite de instrucţiunea premilitară.

Şcoala primară de fete are patru clase, cu tot atâtea posturi, funcţionează în localul propriu al şcoli de băieţi.

Astăzi şcoala de fete e frecventată de un număr de 1… eleve.

În localul ocupat astăzi de şcoala de băieţi, funcţionează şi o grădiniţă de copii, care numără 54 şcolari.

 

Şcoala Nemţeasca. Nemţii au un post de şcoală cu patru clase.

Învăţătorii predau după manualele aprobate de minister. În anii dinainte de război, şcoala nemţească era frecventată şi de copii de-ai coloniştilor români. Aceştia însă suportau greu regimul de educaţie cu vergeaua pe care-l aplicau dascăli germani.

Un fost elev al acestei şcoli, ne spune că, învăţătorul Owerbek, îşi bătea elevii cu o vergea respectabilă, după ce mai întâi se asigura de imobilitatea lor, vârându-le gâtul între picioare.

Tătarii nu au şcoală. Au însă un post la şcoala românească, unde se predă religia musulmană, copiilor mahomedani.

 

Băncile Populare. În anul 1907 la stăruinţele subprefectului Zadâc, s-a înfiinţat la Caramurat cea dintâi bancă populară, sub denumirea : Banca Populară “Mircea cel Bătrân”, Banca număra atunci 170 de membrii şi avea un capital de 114,415 lei.

Mai târziu cu 6 ani, ia fiinţă o nouă bancă populară: «Principele Nicolae», cu un capital vărsat de 94.500 lei şi 82 de membrii. Aceasta din anul 1932 e lichidată.

Astăzi banca populară «Mircea cel Bătrân» dispune de un capital de 700 000 lei şi e condusă de un consiliu de administraţii.

Cel dintâi preşedinte al Băncii Populare, «Mircea cel Bătrân» a fost Ştefan Blebea, care conducea instituţia, având un consiliu de administraţie alcătuit din: Traian Beu, unul din iniţiatorii înfiinţării băncii, Costache Şeitan, Preot Aiteanu, Octavian Moroianu, Radu Tocitu, Andrei Mocanu, Cadâr Bektimir şi Matei Rujanski. Consiliul de administraţie de astăzi al băncii se compune din : Ion Moroianu; preşedinte; Părintele D. Vâlcu, Gheorghe Teşeleanu, Ion D. Creţu, Dumitru Bundă, Gh. Muntenu, Vasile Popa, GH. Puscaşu şi Niţă Blebea.

 

Dispensare. Până în anul 1935, Caramurat-ul nu are un dispensar. Faptul trebuie explicat prin adevărul că locuitorii nu i-au simţit lipsa. Totuşi în planurile noului sat model e prevăzută şi construirea unui dispensar după cele mai moderne cerinţe, care va înzestra comuna.

 

BOGĂTII

 

Comuna Caramurat, prin aşezarea ei, terenurile fertile şi starea înfloritoare a locuitorilor e una din cele mai bogate din Dobrogea.

Agricultura. Cea mai mare parte a locuitorilor se ocupă cu agricultura. Astfel avem 381 de agricultori, dintre care 374 mici şi 7 mari agricultori. Aceştia cultivă în total un teren de 8305 hectare. Agricultura se practică cu unelte moderne, întrebuinţându-se ca mijloc de tracţiune caii şi boii.

 

Comerţul. La Caramurat comerţul e strict local. Negustorii îşi procură mărfurile de la Constanta şi le desfac între locuitori. Această ramură de producţie, e reprezentată prin 5 cârciumi cu vin şi băuturi spirtoase, 3 magazine de manufac-tură, 9 băcănii, 6 cafenele dintre care 2 cu hanuri şi 3 brutării.

 

Industriei. În anul 1905, a fost înfiinţată o moară sistematică, cu un motor de 40 cai putere proprietatea D-lui Ion Popa.

În anul 1922, s-a înfiinţat moara cu motor de 80 cai putere, a d-lui Petre Menghis, cu o producţie anuală de 8OO.0O0 kilograme.

Caramuratul mai posedă 2 brutării, 1 fabrică de ulei ce se extrage din seminţe şi 2 fabrici de ţiglă şi uluci, care deservesc nevoile locale şi ale împrejurimilor.

 

Meseriile. În afară de două ateliere de lemnărie, unde se fabrică mobilă şi ustensile pentru nevoile locuitorilor, avem un atelier de tâmplărie la şcoala de băieţi şi un atelier de festonerie, unde se lucrează scoarje, cuverturi şi altele la şcoala de fele. Avem apoi 2 ateliere de fierărie şi 3 ateliere de cizmărie.

Majoritatea celor care practică meseriile sunt Români.

 

Plantaţii. Spre Apus şi miază zi, vecinătatea Caramurat-ului e înconjurată cu un brâu de pădure sădită de mână omenească, cu 35 de ani în urmă. Aceasta e plantaţia de salcâmi, care se întinde pe-o suprafaţă de 258 hectare. Plantaţia a început la anul 1900, în urma stăruinţelor subprefectului Zadâc. Plantaţia urmărea două scopuri, unul al imperativelor economice şi celălalt al împlinirii dezideratelor locuitorilor lipsiţi cu totul de păduri.

Astăzi plantaţia are înfăţişarea unui imens parc menit să înfrumuseţeze regiunea.

Păşuni. Izlazul comunei Caramurat e de 176 hectare. Acest teren e destinat păscutului vitelor şi e administrat de o delegaţie a fruntaşilor comunei.

Alte terenuri. Din pământul comunei 69 de hectare sunt improprii agriculturii, iar 436 hectare alcătuiesc vatra de sat.

 

Viile. Pe colinele din partea răsăriteană o bună parte de teren e ocupată cu plantaţiile de vii, care aparţin în majoritate locuitorilor germani. E cultivată o viaţă de calitate inferioară; zeiber şi terasă, din care se scoate un vin negru pe care locuitorii îl întrebuinţează la nevoile lor, nefacându-se cu acest produs nici un fel de comerţ.

 

Animale. O bogăţie a Caramurat-ului o constituiau animalele, oi şi vite. Dar odată cu epizotiile care au răpus turmele de oi această bogăţie a scăzut considerabil. După specie, astăzi avem: 1181 cabaline; 610 boi şi vaci; 8187 oi şi 978 porci.

În anul 1916, locuitorii Caramurat-ului aveau 12.151 de oi. Comparând acest număr cu cel de astăzi dobândim o icoană fidelă a situaţiei.

 

CARAMURATUL ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI MONDIAL

 

Din statistica încheiată asupra numărului populaţiei Caramurat-ului pe naţionalităţi, rezultă că populaţia germană e în număr mai mare, deşi cu puţin înainte de războiul mondial, era mult mai scăzută faţă de români şi avea în stăpânire o întindere de pământ, mult mai mică. Astăzi Nemţii, sunt mai bogaţi şi procentajul populaţiei e în favoarea lor. Locuitorii români din Caramurat, pun la originea bogăţiei celor mai multe familii germane, nenorocirile războiului. După numeroase relatări, demne de toată încrederea, faptele s-au petrecut în chipul următor:

La decretarea mobilizării, toţi românii din Caramurat, buni pentru oştire, s-au prezentat la datorie. Germanii au plecat la oaste în număr foarte redus, faţă de totalitatea locuitorilor. Aceasta dealtfel se poate constata şi din numărul jertfelor aduse pentru patrie de cele două naţionalităţi ale comunei Caramurat.

Dintre români, şi-au găsit moartea în războiul pentru întregirea neamului peste 100 de eroi. Germanii au sacrificat 15 vieţi de tineri înrolaţi în armată şi anume: Caspar Furch, Dominicus Hirsch, Iosef Bartsch, Hieronimus Bartsch, Wandel Ternes, Ludvic Sohn, Wednel Tuchscherer, Karl Bachmaer, Philipp Schaffer, Iohanes Drescher, Iohanes Gotz, Ferd. Knistler, Adam Zaremba, Iosef Voitovici şi Anton Mak. Numele acestora s-a trecut pe marmora comemorativă prinsă în zidul din interiorul bisericii germane din Caramurat, ca un omagiu bine meritat pentru cei ce s-au stins apărând stindardul tării.

Dar, în timpul războiului şi în deosebi, în timpul vremelnicei ocupaţiunii germane, în Caramurat s-au petrecut fapte, care nu pot aduce nici un fel de laudă populaţiei germane. Şi fiindcă nepărtinirea şi obiectivitatea, ne îndeamnă să spunem tuturor lucrurilor pe numele lor adevărate, trebuie să arătăm că atitudinea Germanilor era condamnabilă.

Nemţii nu s-au refugiat, au rămas şi în timpul ocupaţiei în Caramurat. Agreaţi de oştirea cotropitoare, ei nu erau traşi la răspundere, pentru fapte, care altfel s-ar fi pedepsit. Casele româneşti au fost jefuite şi avuţiile trecute în gospodăriile nemţeşti. Mai mult decât atâta. Germanii din Caramurat, au adus lucruri scoase chiar din casele Românilor refugiaţi, din Constanta.

În afară de mobilă şi lucruri de valoare, s-au furat vite, cai, boi, porci şi oi.

La sfârşitul războiului, românii din Caramurat, întorcându-se la vetrele lor, au găsit gospodăriile nemţeşti bine întărite, iar pe ale lor distruse, jefuite, ruinate. Mulţi dintre foştii luptători români şi-au găsit avutul în curţile şi magaziile nemţilor, fapte care au dus la neînţelegeri şi încăierări sângeroase. Bineînţeles, germanilor nu li s-a putut face nici un râu, cei mai mulţi reuşind să tăinuiască dovezile compromiţătoare şi aruncând vina în sarcina trupelor ocupante.

În orice caz, au trecut mulţi ani, până când românii şi-au revenit pe urma loviturilor primite.

 

Din viaţa mocanilor

(Amintirile tatălui meu)

 

Tatăl meu, rămas încă din şiragul vechilor colonişti ai Caramurat-ului, ca un străjer singuratec, dintr-o lume aproape uitată, îmi povestea cu amănunte preţioase scene neuitate din viaţa de pribegie a mocanilor care cutreierau cu turme Dobrogea, de la Tulcea până la hotarul Bulgarilor:

„Când treceam Dunărea, cu oile în cârduri numeroase plăteam autorităţilor o sumă, în schimbul căreia, oile erau lăsate să pască pe toată întinderea Dobrogei, de la Dunăre şi până la graniţa bulgară.”

Cea dintâi stână mi-am aşezat-o la Muslui. Aici veneam primăvara. Stăteam până la Sfântul Dumitru. În ziua hotărâtă ciobanii, cu cârdurile de oi pe care le aveau în îngrijire, luau merinde pentru mai multe zile şi cele trebuincioase drumului, şi plecau spre Caraomer. Eram înţeleşi mai de înainte că în momentul sosirii mele acolo ne vom întâlni cu toţii la o movilă, scută sau la vre-un punct de hotar pe care-l cunoscusem în alţi ani. Veneam apoi şi eu la Caraomer, unde mă învoiam cu turcii pentru adăpostul oilor pe timpul cât se simţea nevoia. Primăvara ne întorceam la Muslui, unde găseam loc de păşunat îmbelşugat. Când se ivi cârceagul, neam înspăimântat cu toţii. Ce era să facem, trebuia să părăsim Dobrogea şi să ne îndreptăm spre munte. Acolo era salvarea oilor noastre.

În fiecare an de atunci, în preajma zilei de 1 Mai porneam cu turmele spre munţii Buzăului. Turmele le împărţeam în cârduri. La fiecare cârd aveam 2-3ciobani, care aveau la îndemână măgăruşi obişnuiţi cu drumurile lungi, apoi cârdurile erau urmate de 2-3 căruţe, pe care încărcam alimentele, mălaiul şi lucrurile trebuitoare la îngrijirea stânei. Drumul îl făceam pe jos şi ţinea 2-3 săptămâni.

 

Treceam Dunărea pe la Hârşova, apoi urmam drumul cel mai scurt ce străbate Bărăganul, spre Buzău. Pe câmpia Bărăganului oamenii nu erau ospitalieri, dimpotrivă ne priveau cu multă duşmănie. La munte oamenii erau mai buni. Ne înţelegeam cu ei mult mai bine. Noi poposeam cu turmele noastre, în muntele Şiriu, împădurit pe coaste şi la vârf cu limpeziş. Stâna o făceam la marginea pădurii. Oile împărţite în cârduri, erau păzite de ciobani şi de câini. Dar, atâta nu ar fi fost de ajuns. În fiecare noapte un cioban se ocupa numai cu culegerea vreascurilor pentru cele 6-7 focuri pe care Ie aprindeam, ca să speriem urşii, căci fiarele foarte adese dădeau târcoale oilor. De foc le era frică şi nu se apropiau.

La 1 iunie, întotdeauna, înţărcam mieii. Oile le separam în cârduri aparte, spre apele Buzăului, iar mieii în alte cârduri îi duceam la înălţimi mai mari. Nutreţ pentru turme aveam tot timpul căci ciobanii aveau poruncă să împartă terenul de păşunat aşa fel ca oile să nu ducă nici o lipsă.

La stână aveam căşărie şi făceam brânza în cantităţi mari. În luna septembrie scoboram iarăşi în câmpie, reîncepeam săptămânile de drum şi pribegie, pana la locul aşezări pentru iernatec.

Adese ori, pe câmpie nu cădea zăpadă toată iarna, ierburile erau mari şi dese, aşa că nu se ducea nici o lipsă de nutreţ.

 

Aşezarea în Dobrogea. În anul 1880, m-am aşezat la Muslui. De aici puţin mai târziu, m-am mutat la Toxof (Gradina n.r.), cumpărând pământ întins de la stat. După ce îmi înjghebai un început de gospodărie, m-am pus să-mi brăzdez şi sa-mi hotărnicesc pământul pe care l-am cumpărat. Am muncit o săptămână încheiată, până ce am putut spune, împăcat şi mulţumit:

- Iată aici se întinde pământul meu, între brazdele trase de mine Se vede treaba că am rostit aceste vorbe într-un ceas rău, că nu mult după aceea, mă pomeni cu un colonel ce venise la mine şi îmi vorbi apăsat:

- Pământul acesta, nu poate să-ti aparţină d-tale, e destinat altor scopuri! De-aia am venit să ţi comunic, ca nu cumva să-l cultivi, căci aceasta s-ar pedepsi.

Nedumerit şi dezorientat, n-aveam ce face, trebuia să mă supun.

Mai târziu am aflat că, colonelul era pus la cale de bulgarii din împrejurimi, care nu prea vedeau cu ochii buni colonizările româneşti.

Am venit apoi aici la Caramurat şi am cumpărat din moşia lui Ioniţă Blebea, 400 de hectare, pe care le-am plătit cu 60 de lei hectarul, ceea ce era un preţ foarte urcat pentru vremea aceea. Când am venit eu, primar la Caramurat era Bektimir Cârn iar nemţii erau în număr de 25-30 de familii.

Românii cu tătarii trăiau foarte bine, niciodată n-am pomenit între ei vre-o neînţelegere.

Tătarii erau şi pe-atunci, ca şi azi, blânzi şi cuviincioşi şi în toate împrejurările dovedeau sentimente de prietenie pentru români".

 

VIATA LA STÂNĂ

 

Pe mereaua comunei Caramurat, sunt aşezate 5 stâne, care toate aparţin marilor proprietari Români, ce şi-au păstrat încă pământul şi îl lucrează cu aceeaşi pasiune care i-a însufleţit cu decenii în urmă.

Stânele sunt aşezate la locurile cele mai prielnice ale moşiei şi cu satul sau cu şoseaua principală, sunt în legătură prin drumurile tăiate peste câmp, practicabile fără greutăţi pe timp frumos şi accidentate pe vremuri de ploaie ori zăpezi mari.

Viaţa la stână e cu totul alta, decât viaţa sătenilor plugari. Izolarea aceea care întotdeauna tinde să solidarizeze pe puţinii oameni ce trăiesc departe în singurătate, creează aici forme de familii care trăiesc în cea mai perfectă armonie şi bună înţelegere. Între stăpân şi argat, proprietar şi cioban, sunt atât de strânse legăturile, încât în orice momente critice, unul e gata aşi da viaţa pentru altul. Argatul trăieşte la stână ani de zile. Aici, îşi dobândeşte un trai lipsit de griji, îşi strânge o mică avere pentru mai târziu, iar dacă după mai mulţi ani de slujbă devotată, pleacă de la stăpân pentru vre-un eveniment fericit, cum ar fi de pildă însurătoarea, acesta îngrijeşte cu dragă inimă să-l înzestreze şi să-l gospodărească. Dar mulţi dintre ei, chiar după căsătorie îşi întemeiază_ căminul la stână şi nu se despart de stăpânul lor. Alţii rămân până la moarte în casa unde au început să slujească, devenind cu timpul un fel de membrii adoptaţi ai familiei.

Dar, să vizităm una din stânele cari se găsesc în apropierea Caramurat-ului.

La o depărtare de 100 de metri de împrejmuirea curţii, te întâmpină duşmănoşi şi gata de asalt, cinci şase dulăi lăţoşi. Câinii te înconjoară lătrând într-una, pană când se aude un semnal, o fluierătură prelungă, o chemare scurtă şi câinii amuţesc ca prin farmec, se întorc cu grabă şi se îndreaptă spre casa aşezată în mijlocul stânei. Aceasta e casa stăpânului. Are mai multe încăperi, e zidită din cărămidă şi în faţă are un ceardac de scânduri cu o uşiţă, ca la casele vechi bătrâneşti. Interiorul: un cămin cald şi atrăgător. Odăile sunt pline de icoane cu scene religioase, paturile înalte, cu covoare româneşti în partea dinspre perete. În fiecare încăpere se găseşte soba de cărămidă folosită la gătit şi la încălzit. Arde cu vreascuri şi cu lemne. Întreagă atmosferă din odăiţele curate şi întotdeauna proaspăt văruite respiră pace şi belşug.

În jurul casei stăpânului, la mici depărtări se ridică căsuţele sau colibele ciobanilor şi argaţilor, apoi adăposturile pentru oi şi grajdurile pentru vite. În timpul muncilor agricole, ziua stâna e pustie, abia seara târziu se strâng ai casei frânţi de osteneală de munca de peste zi, totuşi mulţumiţi în suflet de traiul acesta al linişti şi sănătăţii viguroase.

În timp de iarnă, de cum înserează, populaţia stânei se strânge lângă vatra din odaia stăpânului, unde se alcătuieşte programul de lucru pentru a doua zi, apoi după masă, încep basmele, întâmplările şi povestirile care îi fură, pe foţi până spre miezul nopţii.

Între timp se aud urlete prelungi ca nişte vaere înfricoşătoare. Sunt lupii flămânzi, în căutare de pradă şi adăpost. E cântecul lor fioros, dar ciobanii nu au vre-o teamă, oile sunt la adăpost, iar câinii ii vestesc cu glas ascuţit de veghe, la datorie.

Fiecare stână îşi are căşăria ei, unde se fabric caşul, untul şi celelalte derivate ale laptelui, care sunt plasate în comerţ.

Stânele din Caramurat. Îşi plasează produsele în pieţele Constanţei, ori chiar între locuitorii comunei, dar aceasta în măsură foarte mică.

 

[...]

 

CONCLUZII

 

Alcătuirea monografiei unei localităţi dobrogene de origini mai vechi, întâmpină dificultăţi serioase. Lipsa de documente şi date ştiinţifice pozitive, îngreunează nespus de mult strădania cercetătorului şi numai perspicacitatea ajutată de puţinele date cunoscute, poate aduce lumină şi adevăr în faptele trecutului nebulos.

Intre anii 1600-1820, epoca de întemeiere a multor localităţi din Dobrogea, statornicia triburilor ori familiilor aşezate într-un anumit ţinut, era condiţionată de invazii, jafuri, ciocniri sângeroase şi devastările care se semnalau aproape cu regularitate. În aceste împrejurări nu s-au creat documente scrise care să uşureze sarcina istoricului de mai târziu. O informare justă, putem avea numai din scrierile călugărilor care în acele vremuri, cutreierau regiunile Dobrogei, având anumite misiuni, rămânând ca aceste scrieri să servească ca dovezi, şi să fie completate de cunoştinţele tradiţiei.

 

În lucrarea de faţă, am căutat pe toate căile obiectivitatea cea mai strictă, folosindu-mă de datele pe care le aveam la îndemână, ca şi de tradiţia ce s-a păstrat între locuitorii mai bătrâni. Întrucât am izbăvit vor dovedi eventualele foloase, oricât de neînsemnat ar fi ele, ale celor ce se vor mai ocupa cu conturarea atât de importantă a satelor dobrogene.

În pasagiile care privesc explicaţia anumitor aspecte ce se referă la situaţia Românilor şi a minorităţilor din Caramurat, cititorul nu trebuie să vadă intenţia ori vreo tendinţă de natură şovină, totul porneşte din sinceritatea desăvârşită şi simţul răspunderii, pentru restabilirea adevărului. Căci, după cum s-a văzut, în multe scrieri de însemnătate, cu tendinţa denigrării elementului românesc din Caramurat, s-au spus o seamă de lucruri ce denaturează cu totul adevărul. Şi socotesc că autorul tocmai pentru cele mai sus relatate, avea îndatorirea preciziunilor.

 

Despre epocile care sunt mai puţin caracterizate în istoricul satului Caramurat, ori în cuprinsul lucrării, nu s-au păstrat dovezi şi par a fi lipsite de evenimente ori fapte importante, aşa încât am crezut de cuviinţă să evităm presupunerile insistând mai puţin asupra lor.

Scopul monografiei noastre, nu tinde la recunoaşterea lucrării ca o necontestată valoare istorică. Prin scrierea aceasta, am urmărit cunoaşterea Caramurat-ului de către tineret şi cei interesaţi, cercetători şi scriitori de mai târziu, întrucât Caramurat-ul e una din comunele cele mai de seamă ale Dobrogei şi întâiul sat model al provinciei noastre.

În deosebi, tineretul comunei Ferdinand I, va găsi în monografia noastră mijloacele cunoaşterii satului, leagănul primilor colonişti, veniţi să întemeieze aici o nouă viată.

 

De asemenea, a contribuit la alcătuirea monografiei impulsul datoriei, spre a aduce un cât de modest aport la cunoaşterea colonizării pământului dobrogean.

În ţările apusene, aproape toate comunele, sate şi cătune îşi au monografia lor. Statele cheltuiesc sume considerabil de mari, cu aceste lucrări care fac mai uşoară cunoaşterea ţărilor respective.

La noi, dacă cel puţin comunele mai însemnate, şi-ar avea monografiile lor, încă s-ar aduce o însemnată contribuţie cunoştinţelor despre pământul, oamenii şi bogăţiile noastre.

Lipsa anumitor date statistice din monografia noastră, se datorează faptului că ele nu se mai găsesc nici la autorităţi şi nici la instituţiile publice, mare parte a arhivelor fiind pierdută, ori distrusă în timpul războiului mondial.

Pentru orice observaţie binevoitoare, voi fi recunoscător.

 

AUTORUL

Constanţa, Martie 1935

 

In imagine biserica catolica din cartierul german din Caramurat la 1909

twitter sharing button twitter sharing button linkedin sharing button

Vizitatori astazi

308
Techirghiol
10.12.2019 17:52
Actual: 7° C
Viteza vantului: 3,1 m/s