FARUL DELA TUZLA

Publicat de Aurel Băjenaru, 8 Iunie 2019
Timp de citire: 6 minute

Când prietenii veniră să mă ia cu trăsura ca să mergem să ne urcăm în farul dela Tuzla (să ne urcăm fără trăsura bineînţeles) 'm-am împotrivit cu ultima desnădejde. Le-am mărturisit că sufer de ceeace se numeşte «oroarea vidului», la Paris 'mi-a fost cu neputinţă să mă decid a mă urca în turnul Eiffel. Şi, zău, obsedat de această meteahnă, chiar când mă serveam de Turnul Eiffel — pe vremuri foarte la modă — sub formă de ace de cravată sau butoni de manşete, mi se părea că 'mi venea ameţeală şi mă uitam la aceste minuscule obiecte cu frica cu care le-aş fi privit dela 300 de metri înnălţime.

Oroarea vidului mă chinueşte în aşa hal, încât nu pot să mă împac cu un pahar sau cu un portofel gol. Pentru un milion pe lună nu aş îmbrăţişa meseria de aviator sau tinichigiu, şi nici pentru zece milioane nu aş primi să fiu vr'un Mare Duce ori Kronprinţ, căci imediat ce un curtezan 'mi-ar spune «Innălţimea» Voastră, m'ar apuca o greaţă fără seamăn. O mică excepţie: n'am oroare de Wied , nenorocosul fost suveran al Albaniei , pe care-l compătimesc, nici de Vidu, compozitorul muzical al atâtor frumoase cântece din Banat, pe care'l admir.

Cu toate astea, prietenii mei cari mergeau să viziteze farul dela Tuzla au stăruit, au batjocorit frica mea, m-au pus la ambiţie cum se zice, şi am fost nevoit să accept propunerea. Mi-am spus că în definitiv dela cei 300 metri ai Turnului Eiffel şi până la cei 75 ai Farului este oarecare distanţă, şi am căutat să mă îmbărbătez. Cu toate protestările politicoase ale amicilor, m-am suit pe capra trăsurei lângă birjar, sub pretextul galant că nu vreau să incomodez pe cele două cucoane cari ne însoţeau, în realitate însă (dar proştii n-au priceput) vroam «să mă antrenez», să mă deprind a privi lucrurile şi oamenii mai dela înălţime în vederea ascensiunei ce aveam să fac în curând.

Iatăne ajunşi. In mijlocul unei curţi gospodăreşti şi a unei bine întreţinute grădini de legume şi de flori, se ridică în faţa mea mai ameninţător ca o redută teribilul far. Când domnul Minculescu, şeful mecanic care'i mai mare peste far, ne-a spus că trebue să urcăm 220 de trepte până în vârf, de groază am îngheţat, iar când în urma insistenţelor mele care tot speram că poate ia întoarcere o să se mai micşoreze distanţa — a adăogat că vom avea de scoborât tot 220 de trepte, m-am topit ! (Eu sunt ca ghiaţa fabricată de Primăria Capitalei: mă topesc foarte repede).

Totuşi, 'mi-am luat inima'n dinţi, şi am urmat cel din urmă micul convoiu al tovarăşilor mei de escursie . Nu mai ştiu nimic ce s'a întâmplat pe urmă. îmi ramintesc numai că un servitor mi-a cerut să-mi las bastonul jos la scară. Ah, cum aş fi vrut să-mi las la garderob şi inima ce-mi luasem în dinţi, biata inimioară care-mi svâcnea ca un motor deranjat!

Automatic, urmam pasul celorlalţi, schiţând ciorne de testament în vagul tulbure al minţei. Dar — binecuvântare ţie o zeu ocrotitor al fricei! — după ce urcasem o duzină de trepte, desmeticit puţin, bagaiu de seamă că palpitaţiile cordului meu nu erau datorite emoţionantei ascensiuni, ci uneia din cele două prietene ale prietenilor mei care mă proceda cu câteva trepte şi, fără săşi dea seama, îmi oferea priveliştea fermecătoare a unor ciorapi albi de mătase străvezie ce abia acoperiau două ţurloiaşe bine cambrate.

Privind sus, tot mai sus, călăuzit ca de o stea polară, cu ochii pierduţi ca să zic aşa în infinit, am urcat cele 220 de trepte ale Farului nu numai fără teamă , dar într'un adevărat extaz. Când, în sfârşit, am ajuns sus, nu ştiu ce vor fi văzut dela aşa înălţime amicii mei, poate Constantinopolul, poate , raiul lui Mahomet; dar eu, care avusesem la un moment perspectiva să zăresc chiar strâmtoarea Dardanelelor, n'am mai putut vedea — vai! — decât bizeţurile pantofilor de lac ai drăguţei mele tovarăşe , fiindcă ajunsese la acelaş nivel cu mine şi nu mai mă bucuram de avantagiul d'a fi în urma ei cu câteva trepte.

Decepţiea 'mi-a fost mare, şi reflectam cu amărăciune că aşa trebuie să se întâmple fatal când un pârlit de Ruy Blas ca mine cutează să-şi ridice ochii până la o damă prea «sus pusă». Şi dacă urcasem cele 220 de trepte ale Farului fără să simţ nici oboseală şi nici temere, ci din potrivă într'o inconştientă beatitudine, apoi la întoarcere am pătimit ca un martir, iar picioarele, dela genuchi până Ia călcâie 'mi-amorţiseră cu desăvârşire, parcă nu mai erau ale mele, "ci ale unui Vasilake desarticulat. Oh, vă asigur, uneori e mai dureros să cobori Calvarul decât să'l urci !

Şi apoi mă vor întreba cititorii curioşi şi poate niţel excitaţi de începutul micei mele povestiri — apoi? «Cum a devenit cazul» cu duduia cu ciorapii de mătase albă şi transparentă ce încorsetau nişte picioruşe aşa de bine cambrate ?

Nimic, cititorilor, nimic.

Coborâţi jos in curtea Farului, amabilul domnul Minculescu ne-a prezentat pe un copil al dumnealui în vîrstă de nouă ani şi jumătate, elev în clasa patra primară, talent precoce care «compune» epigrame — pre legea mea ! — mai bine decât ale dlui Cincinat Pavelescu , apoi ne-a oferit pahare cu lapte bătut care erau şi mai bune. Unul dintre însoţitorii noştri, şpriţofil îndărătnic, s'a încercat să refuze graţioasa ofertă.

— Bea măi, nu fii prost — a intervenit unul din noi — ăsta nu-i lapte bătut ca la Bucureşti: e lapte bătut de Mare.

— Ei aşi! La Tuzla, cel mult aş vrea să iau o tuzlama ! Dar lapte ? I

— Bine măi, habar n'ai, ăştiea sunt lapţi de peşte, lapţi bătuţi de valuri!

. . . Dar duduia? cea mai fost cu duduia ? mă întrerup însă din nou cititorii amatori de descrieri libidinoase.

Nimic , Domnilor, vă jur că n'a fost nimic.

Plimbarea la Far , a rămas pentru mine un «dolce Far... niente!» .

Contele de Tekirghiol.

Furnica, 14 Iulie 1915