MISTERUL ADRIANEI

Publicat de Aurel Băjenaru, 21 Octombrie 2019
Timp de citire: 11 minute

Pe Adriana Dragu am cunoscut-o întâia oară într'un sfârşit al amurgului pe malul abrupt al mării, la Balcic.

Aşezat pe bordura de piatră a digului, la poalele căruia încărunţite de spuma mării se înfigeau diverse specii de scoici, făceam, ca întotdeauna la ora asta, filozofie. Mă gândeam la misterul acestei vieţi care vine şi pleacă ca valurile care veneau din larg ca să se spargă , încovoindu-se ca nişte coame, lánga dig şi apoi se întorceau unul după altul în imensitate a mării. Pentru ce tot zbuciumul acesta în natură şi în sufletul omenesc care asemene a naturii se zbate încolo şi încoace de pereţii vii ai corpului într' o simfonie neîntreruptă ? Dece ? Pentru ce ? De unde vine acest mister care nu poate avea nici o lămurire , nimeni n'ar putea s'o spună.

Nici un poet, nici un savant, cu toate ideile lor adânci, cu tot bunul simţ şi toat e mijloacele de introspecţie şi auto ­ critică nu vor reuşi elucidarea acestei probleme.

In timp ce mă gândeam la lucruri atât de subtile fără să izbutesc a le elucida, apusul se întorcea în mare de unde soarele răsărise dimineaţa atât de biruitor. Vai, nici strălucirea soarelui nu era veşnică. Iată , noaptea venea opacă, sus se aprindeau miile de lumini ale constelaţiilor risipind o pulbere galbenă , care plutea în Univers şi se reflecta în mare într' o armonie extraordinară şi mistică.

Vai, ce superbă era desfăşurarea na­turii, şi cât de banală viaţa oamenilor ! nu m'am putut împiedeca să remarc , mut . Ce greu era a ieşi din banal ! Cu toată inteligenţa noastră , ascuţişurile ei nu pot pătrunde adâncul neînţeles al tuturor celor ce ne înconjoară . Şi totuşi, trăim, de pe o zi pe alta, robiţi de simţuri, întâlnindu-ne unii cu alţii şi făcând conversaţii unul cu altul despre noi înşine , despre întâmplările petrecute altora , despre caracterul şi particularităţile fiecăruia, şi viaţa totuşi nu ne oferă nimic din faţa ei acoperită de neînţelesuri, nici o evaziune . Să pleci ! Dar unde ?

Marea totuşi, în seara asta, îmi dădea impresia unei plecări, un vapor strălucea în depărtare plutind spre alte zări, ca în vis. Cu toată logica mea , şi deşi dispus, mă simţeam trist. In seara aceea am cunoscut- o pe Adriana Dragu . Nu mi-a ş fi închipuit că aceiaşi mare pe care silueta ei o stăpânea, o va primi curând în braţele ei pentru totdeauna . Poate însă că erau sortite delà început una alteia, şi eu n'am înţeles. In viaţă treci aşa de uşor pe lângă lucruri fără a-ţi da seama de putere a lor.

Adriana Dragu sosise probabil de curând în staţiunea elegantă de pe malul mării, altfel nu puteam să-mi imaginez care clipă de neluciditate o cuprinsese în ea încât să nu o fi văzut când eventual a trecut pe lângă mine . Era foarte frumoasă . Avea un chip oriental, prelung , totuşi o siluetă sportivă.

Ii plăcea să se plimbe seara pe dig singură cu viaţa ei, căreia, în alte ocazii nu-i refuza plăcerile , fiind o fată tânără şi modernă .

A intrat ea în vorbă , adresându-mi- sе ca şi când ar fi vorbit cu sine, încet, şuerat :

— Ce bine e să stai departe de lumea aceea gălăgioasă, nu-i aşa domnule Serafim ?

M' a uimit că îmi cunoaşte numele mic, toată lumea îmi spunea Rafy. I-am atras luare a aminte :

— Mi se par e curios să aud acest nume de pe buzele d-tale.

Adriana a zâmbit, arăţându-şi dinţii de şoarece pe care lumina difuză a serii îi făcea strălucitori ca vaporul care se pierduse după orizont.

— Ai fi crezut că sunt o fată modernă fiindcă am curajul să mă plimb pe dig într'un mod solitar, neînsoţită de vreun cavaler din aceia care abundă în staţiuni. Ei bine , trebue să-ţi fac o mărturisire : Urăsc lumea aceasta superficială.

Dincolo de graniţă , îmi arătă dunga mării, în occident, sunt altfel de oameni. Mult mai rafinaţi şi adăpaţi la civilizaţia secolului al XX-lea . Acolo o fată car e se plimbă singură pe dig nu e suspectată de nimic „louche" .

— Exagerezi, d-şoară, i-am răspuns. Pe mine m' a mirat doar că îmi spui pe nume .

— Numele d-tale îmi place, a răspuns zâmbind ironic, are ceva din nostalgia mării.

— E demodat pentru secolul acesta, i-am răspuns.

— O, secolul acesta, a zâmbit iar sarcastic. E atât a ipocrizie, atât a goană după noutate pretutindeni.

Câteva minute mai târziu, eram buni prieteni şi sinceri împreună parcă ne-am fi cunoscut de toată viaţa. Atunci am auzit acea stranie poveste care încă îmi mai sună cântecul ei în urechi ca vocea aceea a valurilor ce goneau la picioarele noastre ca să se înece iar în mare .

Adriana Dragu nu era născută pe meleagurile noastre . Mama ei, franţuzoaică, o născuse la Nisa unde se dusese să-şi înece amarul unei experienţe ratate după divorţul de soţul ei bogătaşul român Dragu . La Nisa, în acea atmosferă, având o vilă sudică, crescuse tânăra fată până la vârsta de şaptesprezece ani, necunoscându-şi tatăl care neadmiţând paternitatea copilului, nu-şi exprimase nevoia de a o vedea .

Pe când Adriana avu şaptesprezec e ani, mama ei muri ucisă de un accident de automobil. Atunci Adriana se întorsese în ţară , la Bucureşti, apoi la moşia tatălui ei, acum recăsătorit cu o femee neînţelegătoare . Câte umilinţi a suportat acolo, am bănuit din vocea voalată a Adrianei, până când l-a decis, prin toate mijloacele raţiunii — Adriana avea un dar de exprimare foarte uşor — pe tatăl ei să-i dea partea ei de avere şi libertatea personală , de care fata asta mândră , crescută în apus, avea atâta nevoe .

De atunci, Adriana mai fusese odată în străinătate , colindase toată Europa mânată de aventura , apoi se întorsese în ţară , dându-şi seama că mirajul fericirii nu se găseşte decât în interiorul fiecăruia.

In cele din urmă îndrăgise marea , cu misterul ei de nepătruns, cu întrebările ei ce nu se puteau deslega, cu viaţa ei liniştită, deşi zgomotoasă, şi îşi cumpăras e o vilă în Balcic, pe care o mobilase după gustul ei. La dragoste , sufletul ei idealist se gândise adeseaori dar era convinsă că aşa cum şi-o imagina nu se trăeşte decât cu tine însuţi, îndată ce intervine o a doua persoană lucrurile devin banale . Nu, convingerea fermă a Adrianei era că nu va putea găsi în lumea asta un suflet asemenea ei. Se resemnase . Dar câtă durere în resemnarea asta! Din discreţie, n'am mai întrebat.

Intr'un târziu, am constatat că stătusem toată seara împreună . Acum era târziu, ce oră să fie ? Nu ştiam. Nimeni n'a r fi putut s'o spună . In spatele cuvintelor Adrianei însă, în fondul sufletului ei, o bănuiam ascunzând ceva, un mister straniu, pe care nu voia să mi-l spună . N'a m insistat.

Am mai întâlnit- o după aceea în diverse grupuri gălăgioase, de tineri fără griji, unde nu mă aşteptam s'o văd şi pe ea. Făcea faţă fără să se observe nici convorbirea noastră , părea că a şi uitat-o. Diverse persoane au venit apoi să-mi raporteze diverse lucruri din biografia Adrianei pe care ei le socoteau drept compromiţătoare . I-am ascultat politicos, dar din discreţie n'am auzit prea bine ce spuneau .

Adriana mi-era dragă şi poate , în adâncul simţirii mele, o iubeam cu oarecare pasiune . Era atât de stranie şi mă interesa fără să o fac intenţionat. Ea, în schimb, se cufunda într' o indiferenţă tot mai mare , la adresa mea . Sau poate numai aparent. Cine poate şti. Femeile simt de multe ori nevoia unei vieţi de aparenţe sub care se ascunde un adânc mult mai complicat pe care îl păstrează pentru visele lor singuratece . In orice caz, nu-mi puteam face iluzii decât cu raţiunea . Dar oricum întorceam lucrurile , problema era prea adâncă pentru a mă lămuri.

De sinceritate a Adrianei, însă, n'a -veam nici o posibilitate de 'ndoială. Ea nu iubea pe nimeni. Deşi veselă în aparenţă , era melancolică , dădea impresia unui „laiser-aller " foart e dezvoltat în cazul ei. Inteligenţa ei destul de frumoasă , părea că îi da toate argumentele pentru această dispoziţie perpetuă .

Era cu adevărat nenorocită ? N'a ş putea spune . Avea totul în faţa ei, viaţa i se deschidea cu toate surprizele şi neplăcerile cotidiene, dar viaţa aşa cum e trebue acceptată prin toţi porii. Şi Adriana era încă tânără !

Astfel filozofam adesea în tăcere , izolat de gălăgia staţiunii în mine însumi. Nu m'a ş fi aşteptat niciodată la deznodământ. Acela veni într' o zi : Adriana dispăru, apoi după trei zile trupul ei fu aruncat de valuri la Ecrene . Părul ei negru era plin de alge, ochii ei închişi pentru totdeauna .

Aş fi crezut într' o coincidenţă , dacă barcagiul Ali nu mi-ar fi adus a doua zi o scrisoare găsită în corsajul ei şi adresată mie . Apa îi spălase literile, totuşi, cu multă răbdare , am reuşit să-i clarific conţinutul.

Dragă Serafim,

Eu plec pentru totdeauna . Ţi-aduci aminte de acea seară când am stat pe malul mării într' o lungă convorbire ? Nu ştiu ce m' a determinat să-ţi descifrez sufletul meu ! N'am mai făcut-o niciodată, alături de nimeni. Păstrează-mi pentru totdeauna misterul, fără a încerca să-l pătrunzi. Uită-mă. Totuşi, într' o seară ca aceea, mai adu-ţi aminte de mine , de înfrângerile şi idealurile mele şi înţelege-mi cel puţin tu gestul morţii mele. Sunt femei care nu sunt făcute să înfrunte monotonia vieţii.

Adio,

Adriana .

P. S. Cred ca aş fi putut să te iubesc.

Am rămas multă vreme după aceea, cuprins de meditaţie . Acel „Cred că aş fi putut să te iubesc" ! Cochetărie ? Un ultim apel adresat vieţii? Cine ar putea şti? Apoi încetul cu încetul am început s'o uit... Dar sunt uneori înserări pe malul mării...

BELZEBUTH

Universul Literar, SÂMBĂTĂ 13 Aprilie 1940