NOTĂ DESPRE BALCIC - 1938

Publicat de Aurel Băjenaru, 30 Mai 2020
Timp de citire: 15 minute

Cunoscătorii mai vechi ai Balcicului deplâng valul de civilizaţie, care s'a abătut asupra lui, în ultimii ani. Ei privesc cu dezolare cum fostul orăşel dobrogean, care semăna pe vremuri, şi de altfel nici azi n'a încetat cu totul să semene, cu un prăpădit sat asiatic, se pregăteşte să devină cu timpul, port, oraş, staţiune balneară.

Fiecare nouă victorie a civilizaţiei pe teritoriul acestui golf, li se pare un atentat împotriva adevăratului lor Balcic. Lumina electrică, digul, farul, toate au fost primite cu strângere de inimă. Cât despre vilele albe, care nu încetează să apară delà an la an, pe dealurile de cretă, altădată pustii, nu e una care să nu provoace ostilitate.

Ce se va întâmpla când va fi gata hotelul Oficiului de Turism, sau când se va face şoseaua delà Constanţa sau când în sfârşit — nelegiuire supremă ! — se va prelungi până aici o linie ferată ? Vechii « balcicieni » preferă să nu se gândească la aceste catastrofe. Singurul lor protest este o ridicare consternată din umeri, ca în faţa cataclismelor, pe care le suporţi fără să le înţelegi. De pe acum, ei caută la extremităţile golfului, ţinta posibilă a unor viitoare retrageri. « Nu mai e de trăit în Balcic », se spune în mod obişnuit, în fiecare vară. Privirea mută spre coasta goală delà Hilalgi şi Sacalî, sau spre stâncile delà Surtuchioi. E o privire de ameninţare: nu este una de despărţire. Nimeni nu pleacă pentru totdeauna de aici.

Iubirea pentru Balcic are ceva intolerant şi superstiţios. Ea nu suferă nici o schimbare şi nu acceptă nici o iniţiativă. Lucrurile trebue să rămână în vechea lor mizerie, în vechea lor părăsire. S'ar spune că poezia locului este pe jumătate făcută din praf şi sărăcie.

Trebue să recunoaştem că acest fel maniac de a iubi Balcicul, această spaimă de înnoire, acest refuz al civilizaţiei, nu sunt simple capricii. E adevărat că ele nu au altă putere decât a unei rezistenţe sentimentale, dar nu e mai puţin adevărat că ele reprezintă un gest instinctiv de apărare a unor frumuseţi ce se pierd.

Vilele moderne ce s'au ridicat în ultimii zece ani sunt, fiecare în parte, foarte frumoase. Toate la un loc însă, au ajuns să modifice peisajul. Este în aceste cuburi şi paralelipipede albe, ceva care contrazice linia leneşă a dealurilor Balcicului. Se vede atât de bine că aceste case nu au crescut, ci că au fost aduse. Ele nu aderă cu peisajul. Ai impresia că sunt simple construcţii demontabile, şi nu te-ar mira să le vezi dispărând la sfârşitul sezonului. O asemenea vilă nu e de sigur lipsită de graţie. Liniile ei drepte, terasele largi, ferestrele făcute parcă pentru a chema soarele, totul este evocator de vacanţă. Dar e ceva artificial în aceste siluete rectilinii, care îşi seamănă atât de mult, încât par a fi făcute în serie, pe un singur tip. Ele au ceva mecanic, uniform, standardizat — şi nu e nimic în lume (nici florile, nici perdelele şi obloanele de colori diferite, nici porumbeii care se agită pe terase), nu e nimic în stare să le dea mai multă intimitate, un obraz propriu, acel aer de singurătate gânditoare, ce poate face dintr'o casă o fiinţă vie.

Balcicul are prea multă viaţă proprie şi o coloare locală prea specifică, pentru ca şă suporte aceste clădiri uniforme. Cât sunt ele de frumoase pe plaja inexpresivă delà Eforie ! Acolo aerul lor provizoriu, de joc demontabil, este într'adevăr graţios. Totul pare o mică cetate efemeră, ca un decor de cinematograf, instalat pentra o lună sau două, până ce se va termina filmarea exterioarelor. Artificiile nu numai că nu sunt surprinzătoare la Eforie, dar au, dimpotrivă, nu ştiu ce humor. Suntem într'o mică lume convenţională de carton şi pânză, pe care sfârşitul lui Septemvrie o va şterge de pe suprafaţa nisipului. Până atunci, un jazz, un joc de ruletă, un bar de noapte, menţin lângă vuetul valurilor, o atmosferă artificială de studio. La Balcic, natura e prea gravă, pentru a primi fără jignire, asemenea jocuri. Ele devin degradante aici, unde un răsărit sau un apus de soare, n'a încetat să fie o mare dramă solemnă, pe care o priveşti în tăcere.

« Civilizaţia » nu pune în primejdie numai peisajul Balcicului, ci şi viaţa de neglijenţă, pe care iubitorii lui s'au obişnuit s'o ducă aici. A fi neglijent, a fi desculţ, a fi mai mult despuiat, decât îm- . brăcat, este la Balcic nu atât un semn de nepăsare, cât o tacită lege socială. Dacă în altă parte există un snobism al confortului, aici există un nu mai puţin puternic snobism al lipsei de confort. Face parte din farmecul Balcicului, a locui într'o casă fără lumină electrică, a nu avea apă curgătoare, a fi prost servit la masă, a primi scrisorile cu mare întârziere, a nu ceti ziare.

Este reversul absolut al unei vieţi de mare hotel, dar nu intră poate mai puţină mondenitate în această lipsă aparentă de eleganţă şi prejudecăţi. Oamenii sunt destul de copilăroşi pentru a găsi exact aceleaşi satisfacţii de vanitate şi într'un frac bine purtat într'un mare salon, şi într'un training prăpădit, îmbrăcat la Balcic. Legile de modă, de eleganţă, de bună cuviinţă, sunt în amândouă cazurile la fel de stricte. Sublimul e o comedie ce se poate juca la toate nivelurile de viaţă. Să distingem însă comedia socială a Balcicului de poezia lui reală. Că e oarecare doză de snobism sau cel puţin de copilărie în îndârjirea cu care familiarii Balcicului ar voi să-1 apere împotriva civilizaţiei, e foarte posibil. Totuşi această atitudine a lor, cât ar fi de maniacă, nu este în totul greşită. Ea porneşte delà o intuiţie justă. Balcicul nu se poate moderniza decât prin desfigurare.

Un Balcic canalizat, pietruit, bine luminat, cu şosea comodă, cu gară, cu hotel confortabil, cu cazino, cu sală de dans, va fi un mic paradis pierdut. E greu de spus, dar trebue să avem curajul de a o face: Balcicul adevărat este cel murdar. Mizeria face parte din splendoarea lui. Dacă ar trebui să spun, numai în câteva cuvinte, secretul Balcicului, m'aş gândi, în primul rând, la turburătorul său amestec de sărăcie şi grandoare: o mare mizerie cu ceva împărătesc în ea. E o mizerie care nu cere milă. Marea dă nobleţe pietrelor şi zdrenţelor.

Când încerc să evoc de departe Balcicul, mă gândesc Ia nenorocita cârciumă a lui Cara Miti. E acolo, în fundul prăvăliei, o uşă de scânduri îngustă, decolorată, murdară, de parcă ar fi o uşă de magazie părăsită. Când se deschide însă, în cadrul ei apare un miraculos peisaj deGolgotă, pe care, departe, îl îmblânzeşte albastrul intens al mării. Contrastul e atât de violent, încât uimirea rămâne mereu aceeaşi. Niciodată nu te vei obişnui cu gândul că uşa lui Cara Miti ascunde acest miracol. De câte ori cineva, ieşind sau intrând, o deschide, te aştepţi să găseşti dincolo de acest prag un maidan oarecare de periferie. In locul lui, apare însă acelaşi dreptunghi de vis, imobilizat într'o mare lumină. Mi se pare că e tot Balcicul în această deschidere de uşă...

Frumuseţi glorioase sunt aici vecine cu cele mai lamentabile zdrenţe, dar această vecinătate nu are nimic ofensator, nimic de gradant. Puţină glorie, puţin orgoliu, străluceşte în ultima privire, în ultima fiinţă. E un zâmbet de resemnare, de indiferenţă, de melancolie, care se mai poate descifra în ochii cei mai şterşi, în privirea cea mai absentă. Nici dansul micilor ţigănci, care te înconjoară în tătărime cântând « cara-câz » şi cerşind un leu într'o teribilă larmă de strigăte şi gesturi, nici acest dans care ar voi să fie obscen, nu reuşeşte să-şi piardă urmele lui de mândrie, de graţie. Un ban de aramă, o brăţară de tinichea, o cârpă colorată, purtate cu o inconştientă cochetărie sensuală, te ajută să recunoşti uneori între aceste dansatoare de zece ani, o mică principesă cu degetele fine. Balcicul poartă fără ostentaţie, ba chiar cu lene, cu nepăsare, asemenea minuni, care n'au conştiinţa de a fi excepţionale şi se pierd în soare şi în praf.

Mi se pare că aşa zisa « bogăţie de colori » a Balcicului, pe care toată lumea o laudă, este o falsă bogăţie. Pictorii au descoperit Balcicul, dar tot ei au răspândit anumite prejudecăţi, care, cu timpul, au căpătat prea mult prestigiu, ca să mai poată fi revăzut. Intre aceste prejudecăţi, cea mai bine fixată este tocmai ceea ce se numeşte printr'un consens general, « bogăţia de colori » delà Balcic.

Peisajul balcician este, dimpotrivă, un peisaj ars, alb, fără exuberanţă. Este un pământ tragic şi pare la prima vedere un pământ sterp. Vegetaţia nu se vede decât mai târziu şi, în orice caz, nu ea face nota dominantă a locului. Vorbim de sigur despre Balcicul propriu zis, nu despre întreaga regiune, care, într'adevăr, este uimitor de diversă. Nu mă gândesc nicidecum la viile care încep la Hilalgi şi se termină abia la Ecrene, nici la inexplicabila vale a Batovei, cu vegetaţia ei generoasă, şi nici măcar la coasta râpoasă delà Sartuchioi, care îşi răscumpără sterilitatea cu o paletă complexă de colori, în care un pământ feruginos aprinde fantastice focuri metalice. In toată această regiune, să-i păstrăm Balcicului singurătatea sa. Mai ales să nu repetăm grosolana eroare, pe care un afiş de propagandă o făcea mai de mult vorbindu-se despre « Nissa Orientului ».

Nu, Balcicul nu are nimic mediteranean. Fiinţa lui adevărată nu este în cei câţiva smochini, care provoacă stupoarea admirativă a excursioniştilor. Ceea ce îi dă un suflet propriu şi o sfâşietoare poezie, este, dimpotrivă, asprimea pământului său, relieful chinuit al dealurilor, albul nemilos al acelor pereţi de var şi lut ars, pe care te miri că nu găseşti urma flăcărilor ce s'au stins. Lumina Balcicului este violentă, copleşitoare, fără umbră, fără odihnă. Numai vecinătatea mării reuşeşte s'o înduplece. Pu ţină oboseală, puţină tandreţe nu capătă această lumină decât în ceasurile de seară. Atunci colorile se deschid, iar încremenirea dealurilor devine mai puţin austeră. Peisaj sărac, peisaj grav, peisaj împietrit, de unde îşi ia Balcicul înşelătoarea lui gamă de colori ? Poate tocmai din acest fond cenuşiu-ars, care dă prin contrast o intensitate dublă mării, iar colorilor o aprindere nouă.

Ele nu pot acoperi însă Balcicul pustiu, calcaros şi — oricât de bine l-ai cunoaşte, oricât de familiar ţi-ar fi — mereu halucinant. încerc să-mi imaginez Balcicul, aşa cum trebue să fi fost el înainte de venirea primilor pictori, în momentul în care îşi ignora încă frumuseţea. încerc să văd Balcicul delà 1913, necântat de poeţi, nevizitat de pictori, nemodificat de arhitecţi, Balcicul necunoscut, zdrenţuit, somnolent, adormit în soare şi mizerie, jumătate balcanic, jumătate asiatic.

Ceva din această toropeală, care încă nu s'a dezmeticit, a mai rămas şi astăzi în cartierele de sus, în cafenele, pe străzi, în port, totul chemând parcă la bine, la nemişcare, la reverie. In această lume somnoroasă, care se legăna cu două-trei cântece turceşti ce se mai cântă şi azi, fără să-şi fi pierdut tristeţea visătoare, în această lume de Orient decăzut şi împăcat, ce gălăgioasă trebue să fi fost intrarea noastră, a europenilor ! Cred că nici azi în cartierul turcesc şi în tătărime, oamenii n'au înţeles bine ce s'a petrecut sub ochii lor. Sunt încă buimăciţi de somnul din care i-am trezit. Lucruri care pentru ei n'au avut niciodată nici un preţ, au căpătat deodată o valoare fabuloasă. Pe o tinichea ruginită, pe un vas spart, pe un şal învechit, noii veniţi ofereau sume fantastice de 20, 50, 80 de lei. Ei găseau frumuseţe, farmec şi poezie unor cioburi, unor zdrenţe, care deveneau brusc obiecte de artă, după ce zeci de ani fuseseră nenorocite nimicuri.

La Balcic a apărut atunci cea mai dezorientată bursă a valorilor. Tinichele, cârpe şi sticle colorate, pe care geniul naiv al tinerelor turcoaice le purta cu inconştienţă, erau cumpărate de noii veniţi cu preţuri ameţitoare. Banul care nu fusese probabil niciodată o noţiune limpede în mahalalele Balcicului, devenea acum ceva misterios, nedefinit, capabil de cele mai absurde salturi, de cele mai neaşteptate căderi. Un economist care ar studia indicele preţurilor la Balcic, ar avea în faţa lui o agitată diagramă, în care ar trebui să citească uluială, curiozitate, spaimă şi nesfârşit de multă copilărie.

Poate însă că dincolo de această agitaţie pitorească, ceea ce rămâne mai puternic şi mai durabil, este tot lenea, tot indiferenţa. Priviţi bătrânele turcoaice, îmbrăcate în negru, pironite în prag, sau la fântână, sau undeva pe o coastă de deal, păzind o nevăzută turmă. Trec ore întregi, fără să facă un gest, fără să-şi schimbe privirea aţintită mai puţin spre mare, cât spre cine ştie ce depărtată fantomă.

Veacurile vor veni şi vor trece, dar parcă nemişcarea aceasta nu se va clinti. Balcicul nu a fost pentru noi o cucerire teritorială. El a fost mai mult o descoperire de ordin sufletesc. Balcicul adaogă ceva sensibilităţii româneşti şi, la rândul său, capătă noi înţelesuri şi noi valori mulţumită acestei sensibilităţi, fără de care ar fi rămas în veci punct geografic. Destinul a vrut să-i înscrie numele pe harta poeziei şi a picturii. In cultura românească este un mic capitol distinct care poartă numele lui.

Dacă s'ar putea întruni într'o expoziţie colectivă toate pânzele de inspiraţie balciciană (şi e un lucru care âr trebui făcut cândva...), s'ar vedea lămurit câte viziuni diferite a îmbogăţit şi stimulat Balcicul, pretexte pentru câte călătorii interioare a oferit. Materialul plastic pe care l-a cucerit pictura românească, din momentul în care primii noştri pictori au descins în această regiune, este inepuizabil. De douăzeci de ani încoace, aproape că nu este expoziţie, care să nu aibe un panou de tablouri dedicat Balcicului. « Motivele » pe care el le propune artistului sunt puţine şi par monotone, dar pe aceste sărace motive câteva generaţii de pictori au lucrat şi continuă să lucreze, cu o surprinzătoare varietate de atitudini personale în faţa aceluiaşi peisaj.

Nu ştiu însă dacă picturii îi este dat să ne transmită altceva decât fragmente din această lume închisă, care este Balcicul. Spectacolul pictural, ce se joacă în amfiteatrul de lut ars al golfului, nu este decât un singur aliment al unei drame mult mai complexe. Pictorii trădează puţin Balcicul, când îl reduc la un simplu joc de lumină şi coloare. Cred că scriitorii, care încep şi ei să descindă spre mare, sunt destinaţi să ne dea un Balcic mai întreg, mai bogat, care fără să-şi piardă vraja peisajului, să ne reveleze şi poezia misterioaselor fiinţe ce trăiesc acolo. Un roman de curând apărut — « Pânza de păianjen » de d-na Cella Serghi — ne-a dăruit un Balcic de o frumuseţe, o diversitate şi o putere emoţională, pe care mi se pare că Balcicul nu le-a avut niciodată în pictură.

MIHAIL SEBASTIAN

Revista Fundatiilor Regale, iunie 1938