NURIE

Publicat de Aurel Băjenaru, 26 Iulie 2019
Timp de citire: 7 minute

Eram la hatipul lbraim. In grădina bogată în caişi, meri şi iarbă verde din faţa casei, ascunsă de privirile oamenilor uliţei prin ziduri nalte de piatra şi lut, ne aşezasem pe covoare şi beam cafea, fumam şi discutam. Cu un hatip inteligent şi umblat prin lume ca Hagi lbraim cîte nu se pot discuta? Buzele lui ,atinseseră piatra sfântă dela Meca şi ochii lui văzuseră ruinele-minuni dela Teba !

Despre Meca nu-i plăcea să vorbească unui ghiaur ca mine, dar despre Egipt aduse vorba. Spunea că are de-acolo nişte pene de struţ-frumuseţe şi regreta că soţia sa nu le poate  purta.

- Credinţa; obiceiul ... zise hatipul mângâindu-şi barba resemnat.

- Orice-aţi spune voi mahomedanii, un lucru rămâne adevărat: Coranul a fost aspru cu femeile . . . insinuez eu.

- Aspru? Da, ca şi natura ! Acolo vorbeşte stăpânul neînduplecat şi etern al lumii, care are grijă mai cu seamă de cei ce se vor naşte şi înaintea căruia noi, cei de azi, suntem ca pulberea trecutului. El vrea un cuib liniştit pentru cei ce vin! .... sfârşi hatipul serios.

Rămaserăm un moment tăcuţi, -- nici nu se putea altfel : tăcerea e singurul ecou ce-l lasă vocea adevărurilor mari. Dar cum nu venisem Ia Hagi Ibraim să mă convertesc, reluai glumeţ:

- Cum ·rămâne cu ruga lui Hafis, pe care-l admiri: ,,Alah, de vrei să ne dai un semn al puterei şi milei, - dă porunci, femeile s'arunce feregeaua " Nu-i aşa că Orientul e nemulţumit? In -această rugă nu strigă însăşi natura? ·

- Astea sunt glume, - ruga se tălmăceşte aşa: ,,Alah, dă-ne minte şi nouă şi femeilor, ca să nu mai fie nevoe de feregea ! spuse Hagi lbraim cu haz.

Cineva ne întrerupse convorbirea deschizând portiţa grădinei. Doi tineri mahomedani intrară, un flăcău şi o fată, palizi şi tăcuţi. Fata se descoperi îndrăzneaţă, dar rămase pe loc câţiva paşi de noi. Tânărul înaintă. spre hatip, îşi făcu temeneua şi-i spuse scurt, ca într'un fel de raport :

- Am răpit fata asta şi voiu să o iau în căsătorie!

Hatipul, parcă obicinuit cu asemenea lucruri, surâse binevoitor şi-l întrebă de vechili-baba - marturi. lntrebarea hatipului lăsă pe tânăr cam încurcat.

(La căsătoriile mahomedane se cer vechili-baba, reprezentanţii părinţilor fetei, şi tânărului, cari dau consimţământul şi mărturie pentru publicitatea actului.) 

Când Hagi lbraim deschise ochii mari şi întrebători asuprafetei, aceasta rosti cu tărie :

- Nu pot să iau pe acest tălhar!

La această isbucnire neaşteptată· penfru ,mine, hatipul mă privi cu un surâs semnificativ, ca şi cum mi-ar .fi spus : ,,Să vezi cum are să zică : da ! ''

El începu cu ton blând o predică părintească în care preamăria pe bărbat ca pe elementul superior al acestei lumi. Că numai prin bărbat, femeea se apropie de Alah ; că femeea singură, pe lume, e ca o floare rătăcită într' o pustie de nisip ; că femeea e datoare să fie a unui bărbat, pe care să-l urmeze Ia casa lui şi să-l ţie, prin bucuriile căminului, legat de ea ...

Fata nu răspunse nimic, dar două şiruri de lacrimi răspundeau cu prisos că acea predică nu-i împacă inima. Hagi lbraim nu disperă. lncepu să-i laude pe flăcău: tinereţe, iubire, muncă, belşug, neamuri de cinste . . .

- Destul, efendi, isbucni iar fata, nu pot să fiu a acestui tălhar. El m'a răpit fără voie mamei, dar şi fără voia mea. A venit înarmat cu pistoale şi iatagan, m'a smuls din casă cu tovarăşii lui lovind pe mama, ca şi cum ar fi furat o pungă cu bani. A voit apoi să mă aibă ameninţându-mă cu iataganul.lată de aci mi-e părul smuls . . .

Fata îşi plecă capul şi arătă o şuviţă de păr încurcată, rătăcită ca o streină în frumoasa coroană a capului, care se răsvrătise vie, protestând odată cu stăpâna contra acestui sacrilegiu.

- A, numai atât te opreşte să zici "da"? reluă Hagi lbraim cu volubilitate. Să ştii, Nurie, că şi mama ta şi vecina şi multe din femeile pe care le cunoşti, la timpul lor au fost şi ele răpite şi asta nu a fost piedică la fericirea lor. Este pe lumea asta un prag peste care o femee trece purtată pe sus, - atât şi nimic alt.

- Dacă aş fi un cal; câine: o vietate pe care cineva o fură şi ar putea s'o îmblânzească cu traiu bun şi mângâeri şi ar face-o să uite că ea n'a voit toate acestea, da! Dar uită-te la mine: sunt om, trăesc, simt. Eu nu voiu uita cine e alături de mine. De ce mi-aş face un chin din viaţa întreagă şi cuib de ură din inima mea?

Hagi Ibraim rămase ganditor, căutând parcă într'altă lume o deslegare. Cât despre mine, conflictul mi se păru tragic şi sufletul meu, cu toată predicalui Hagi lbraim, luă partea fetei cu interes. Va fi fost sau nu, - această Nurie devenise frumoasă şi puternică; poruncea sufletului. ln decorul verde al grădinei părea că personifică natura ce striga oamenilor să deschidă ochii, să n'o degradeze, amestecând ce nu poate fi amestecat, înjosind ce nu poate  fi înjosit, până la meschinele lor ambiţii şi măruntele lor socoteli.

Privii la ea atent. Totul era făcut pentru iubire; şi ochii negri sclipitori, acum noroşi şi sălbateci şi obrajii rotunzi şi buzele simpatic arcuite şi sânul din care isbucnia atâta furtună şi toată faptura ei, ce vibra atât de armonic cu sufletul în revoltă ... Socoteam: ce-ar fi în iubire !

- Hatip efendi, deschide ochii ! Intervenii eu, Trebue să vezi că orice încercare e zadarnică: ceva vital protestează în ea! Oare nu se poate interpreta altfel obiceiul acesta al răpirei? Te ştiu meşter . . .

- Ai dreptate!  Şi îndărătnicia poate veni dela Alah ! ... Şopti hatipul cu un zâmbet şiret. Apoi întorcându-se şi prinzând într'o privire rece pe tânărul ce încă aştepta hotărârea, rosti ca din carte:

- Pentru că fără voia ei ai răpit fata, să ştii, nu te pot căsători cu ea. Pentru că fără voia ei . . . Inţelegi?

Tânărul contrariat. deschise ochii mari, apoi tăcut plecă murmurând ceva, o înjurătură sau ameninţare. Fata îşi ridică mâinele acoperindu-şi obrajii, şi buzele ei înviorate şoptiră o rugăciune. Mi s'a părut că aud: Alah e mare ...

-- Da, strigai eu, convins, repetând cuvintele hatipului: Alah e mare! . . . Pentru el cei de azi sunt ca pulberea trecutului! El vrea un cuib liniştit pentntru cei ce vin! ....

D. Stoicescu

Analele Dobrogei, 1924-1925