Povestiri orientale - CERŞETORUL

Publicat de Aurel Băjenaru, 12 Noembrie 2019
Timp de citire: 7 minute

La căpătăiul podului celui mare, care duce pe trecători peste Cornul de Aur, se aciuase de mulţi ani cerşetorul Dauf Ciorabai. Odată cu revărsatul zorilor, el se proptea de parapetul podului şi sta acolo nemişcat, până ce, sub puterea nopţii, furnicarul omenesc înceta. Abea atunci pleca si el, dar a doua zi era totdeauna la locul pe care şi-l alesese. Toată lumea se obişnuise cu el şi nu-l mai considera ca pe o fiinţă aparte, ci ca pe ceva care ar fi aparţinut podului.

Şi de ani de zile, în fie care Vineri dimineaţă, Sultanul trecea pe acolo. El mergea pe jos la moscheia împărătească din Eiub, mahalaua sfântă a turcilor din Stambul. In aşa împrejurare, poliţia avea grijă să golească drumul de trecători, numai pe Dauf Ciorabai îl credeau nevătămător şi-l lăsau locului.. Şi totdeauna Sultanul se oprea în faţa cerşetorului, îl miluia cu bani şi-l îmbărbăta cu vorbe frumoase. Dar Dauf Ciorabai se văicărea:

- Căt sunt de nenorocit, inălţate Padişah !

Jelania aceasta îl supăra mult pe Sultan.

- Un om nenorocit în împărăţia mea ? Şi Vinerea următoare, Padişahul aruncă cerşetorului o liră de aur.

- Ah ! . . . Cât sufer eu . . . nenorocitul de mine ...

Plecând de acolo, Sultanul gândi :

- Poate că are familie grea şi nu-i ajunge o liră! Iar săptămâna cealaltă, două lire de aur trecură din mâna lui în buzunarul lui Dauf Ciorabai. Dar acesta totuşi nu-şi putu stăvili lacrimile.

- Mai bine m'ar înţepeni moartea !

Sultanul îşi vazu de drum, dar tot timpul se gândi la nefericirea cerşetorului.

- Ce să aibă acest om pe suflet? ... Poate că are vr'o patimă . . . De ! . . . Orri nu-i ? . . . Şi Vineri dimineaţă Sultanul turnă'n pălăria cerşetorului cinci lire. Acesta se grăbi să le ascundă printre zdrenţele care îi învăluiau trupul murdar, apoi începu să se văicărească şi mai grozavnic :

- Vai mie. ticălosul . . . Dispreţuitul de Dumnezeu . . . Vai mie!

Atunci Sultanul se'nfurie :

-- Bine, măi golane, dacă am trecut şi nu ţi-am dat nimic, ai stat liniştit la locul tău şi păreai mulţumit cu soarta! Dacă ţi-am dat o liră te-ai văitat, dacă ţi-am dat două, ai plâns ... Şi-acum când îţi dau cinci, eşti şi mai desnădăjduit de cât ori când !

- !nălţate Padişah ! Am fost în tinereţea mea om de seamă! Când aveam avere, eram duşmănit de toţi ! Atunci, cu cât mă batjocoreau mai mult duşmanii, cu atât mă simţeam mai fericit. Dar de când sunt sărac lipit pământului, toţi oamenii au milă de mine şi mă compătimesc! N'am dar nici un duşman ... nimeni nu se mai teme de mine! Si asta mă face să cred că trebuie să mă fi ticăloşit eu rău de tot! Iată pentru ce, lmpărate, miluirea îmi face şi durere!

- Ei, şi ce-ai vrea tu? ... Să te insult? ...

- Dacă aţi face şi una ca asta, mi s'ar părea că tot aş mai avea un pic; de preţ pe lumea asta !

- Dacă toată fericirea ta atârnă de- un aşa lucru, atunci ia fă-te mai aproape de mine !

Cerşetorul se apropie. Sultanul îşi plecă buzele. către urechea lui şi-i şopti o înjurătură.

- Alah să fie mărit! strigă cerşetorul cu faţa luminată de bucurie. 

De atunci Padişahul îşi făcuse obiceiul să se oprească la pod, pentru ca să arunce lui Dauf Ciorabai cele cinci lire şi să-i şoptească obişnuita înjurătură. Apoi, cu sufletul împăcat, pleca la geamie.

Aşa au mers lucrurile mulţi ani. Şi lumea, care vedea totu"I din depărtare, începu să arate mult respect lui Dauf Ciorabai, pe care-l credeau prietenul cel mai bun al Sultanului.

* * *

Tot pe acele vremuri trăia la Constantinopol şi Gherim Aptula. El era cel mai mare constructor de poduri . din Turcia vremurilor .acelora. Luase pe seama lui repararea tuturor podurilor din toată împărăţia. După ce muncise ani de zile şi-şi cheltuise toată averea, venise la StambuI' ca să-şi încaseze plata.  

Dar autorităţile îl luară la goană.

- N'avem bani acuma! ... E criză ! . . . Vino peste vr'o două-trei luni !

Şi tot aşa îl amânară vreme de trei ani. Ajunsese bietul om de trăia numai din mila celor cunoscuţi.

- Numai prietenul Sultanului, Dauf Ciorabai, ţi-ar mai putea scoate banii, îl sfătui un prieten.

Atunci Gherim Aptula merse Ia podul din Eiub.

- Uite-:-aşa, Dauf Ciorabai ! Scoate-mi banii, şi-un sfert ţi-i dau ţie !

- Facem contract?

Merseră la un avocat şi făcură actul. Apoi  se îndreptară către Ministerul drumurilor. Acolo,· toate uşile se deschiseră în faţa omului împărătesc.

- Pezevenchiule, să plăteşti omului numai decât banii, că altfel . .. mă duc şi te spun Sultanului.

- Dauf Efendi, se plânse ministrul, să nu faci una ca asta! N'au fost bani, dar uite, trimit cu bine acum să-i aducă, pentru că ... mi se pare că s'au adunat destui bani ca să ne putem plăti datoria !

Peste un ceas Gherim Aptula îşi avea banii în buzunar. El numără un sfert din ei lui Dauf, care totuşi, nu-şi părăsi postul lui dela pod.

Vestea se răspândise mult prin Stambul şi Dauf avu numeroşi alţi asemeni clienţi, spre marea desnădejde a tuturor miniştrilor.

Dauf îşi cumpără un loc la Cornul de aur, pe o stradă pe care obişnuia să treacă Sultanul, şi-şi dură acolo un palat numai de marmoră.

- Dar cine-i bogătaşul care-şi trânteşte aşa palat? ... întrebă odată Sultanul.

Marele Vizir surâse ironic.

- Este prietenul Mariei-Voastre, Dauf Ciorabai !

* * *

Vinerea care urmă, Sultanul se opri ca de obiceiu la, capătul podului. Cerşetorul se apropie cu mâna întinsă. Dar Sultanul nu mai băgă mâna în buzunar ca să scoată cele cinci lire.

El apucă mânerul săbiei şi o scoase pe jumătate afară din teacă.

- Pezevenchiule; dacă te mai prind pe-aici, va sta şi capul tău acolo unde-ţi stau acum picioarele!

 

Mihail Pricopie

Analele Dobrogei, 1928