PRIBEGII

Publicat de Aurel Băjenaru, 27 Iulie 2020
Timp de citire: 6 minute

AMINTIRI DIN BULGARIA 

— Ahmet! Ahmet! strigă bătrânul speriat din somn şi răsuflând greu aşteptă răspuns.

— Ahmet! Ahmet!.-. strigă a doua oară bătrânul Abdulah, în timp ce manile căutau dealungul patului pe Ahmet, copilul lui iubit, singurul pe care îl mai avea.

— Ahmet, n'auzi ? şopti când îl găsi şi îl cutremură uşor, ca să se deştepte.

— M'ai strigat ? răspunse Ahmet, deşteptându-se.

Incrucişându-şi picioarele sub el, bătrânul asculta în întunerec. Cu o mişcare obicinuită îşi mângâie barba albă, rară, îşi potrivi turbanul pe cap şi îndreptându-şi ochii spre geam cătâ să lămurească cele ce se petrec afară, în noapte.

Muzici şi chiote de bucurie răsunau în noaptea aceea în orăşelul bulgăresc. Se mărită fata primarului şi el ţinuse să facă petrecere mare, mai ales că în Dumineca aceea sărbătoreau şi „Ziua Şipcăi".

Ahmet se aşeză şi el într'un cot şi asculta muzica, dar gândurile lui umblau departe, călătoreau spre malurile pline de soare ale Bosforului, spre ţara lui, în care plecaseră toţi Turcii din partea aceasta muntoasă a Bulgariei, dupăce şi-au vândut pământ şi case pe nimic aproape.

Cum ar fi plecat şi el dacă ar fi fost singur! Bătrânul însă ţinea să moară în locurile acestea de care îl legau amintiri măreţe, unde-şi petrecuse tinereţea, gustase toate fericirile măririi, stăpânise, iubise şi luptase. Nimic nu-l mai putea urni din loc, nici mizeria, nici batjocura, căci el aici, pe locurile acestea, la poalele Balcanilor trăise şi când îl învăluia tristeţa se ducea la Tabia turcească de lângă orăşel, unde sta ciasuri întregi şi se ruga Iui Allah şi plângea la mormintele tovarăşilor lui de lupte.

Zi cu zi, dupăce s'au aşezat Bulgarii stăpâni, se văzu despoiat de toate câte le avea, zi cu zi îşi bea cupa amărăciunii, fără să se plângă nimănui şi nu ştia nimeni de-i fericit, ori sufere ceva Abdulah. Singur rămăsese acuma şi dacă nu l'ar fi avut pe Ahmet, cine ştie dacă nu murea de foame într'o zi în căsuţa lui cu ziduri înalte de piatră, cu metereze, ca o cetate de apărare, ascunsă privirii trecătorilor.

Unul lângă altul, tatăl şi copilul visau, dar gândurile lor erau aşa de deosebite! Bătrânul se gândea la trecut, Ahmet nu avea nici o legătură parcă cu trecutul, unde nu mai stăpânea Allah. Acelaş sânge curgea în vinele lor şi dacă n'ar fi avut amândoi aceeaş sete de răzbunare, ai fi zis că sunt doi străini. Amândoi însă erau buni cântăreţi şi sara când soarele apunea deasupra Balcanilor, amândoi se urcau în foişorul casei şi cântau lui Allah !

Muzicile se auzeau tot mai limpede în noapte. Bătrânul ascultă cu teamă, parcă ar fi vrut în noaptea aceea să fie departe, departe în pământ, aproape de Allah.

Ahmet se sculă şi deschizând uşa eşi în cerdac. Sorbi aerul răcoros al nopţii şi ridicându-şi ochii spre cerul plin de stele, părea că se roagă. Şi deodată i se păru, că cineva bate Ia poartă. Avu o tresărire şi aşteptă. Ciocăniturile se repetară repezi, puternice şi cineva strigă: „Abdul, bre, te chiamă primarul."

Bătrânul se dădu jos din divan şi eşind în cerdac răspunse scurt: „Ce vrea ?"

— Să cânţi!

Ştia bătrânul, că dacă nu se duce, e rău de el, şi coborând scările, deschise poarta grea de stejar şi fără să spună o vorbă străjerului îl urmă, sprijinindu-se într'o veche cârje, călca cu băgare de seamă printre petrilede pe drum.

Nunta era în toiul ei. Toţi îl aşteptau cu nerăbdare pe Abdulah, căci n'au mulţumire mai mare Bulgarii, şi nu se face nuntă la ei, fără ca să se cânte „Căderea Plevnei."

Un cântec plin de jale, pe care cine ştie ce cântăreţ nefericit l'a cântat întâia oară, preamărind pe Osman-paşa şi plângându-i înfrângerea în care şi-au găsit moartea atâţia creştini şi otomani!

— Să ne cânţi Abdulah, zise primarul. Fără să aştepte să fie rugat a doua oară, bătrânul începu cântecul plin de durere, pe care îl ascultau toţi-toţi, cu lacrimi în ochi.

Cât a cântat bătrânul, cine ştie; toţi însă ştiu că în noaptea aceea un fior i-a străbătut pe toţi, căci niciodată nu pusese atâta patimă în cântecul lui.

...Apoi a tăcut. După el cântă Chiril, un bărbat ca de treizeci şi doi de ani, —• care lucrase mult timp pe la noi, — Hubovo Rumania (Frumoasa Românie), şi pe feţele tuturora apăru un zimbet de fericire.

Nebăgat de nimeni în seamă, bătrânul s'a retras şi ajungând acasă, tulburat de amintiri, se aşeză pe divan şi rămase mult timp gânditor.

Se simţea umilit bătrânul, străin se simţea pe locurile unde copilărise. In clipa aceea vedea el că degeaba zăbovise Ia poalele Balcanilor, după ce muriseră şi plecaseră toţi ai Iui într'o lume mai bună şi mai blândă.

Un gând nou prindea putere în mintea lui şi ca întinerit cu douăzeci de ani, se ridică de pe pat şi-i spuse scurt lui Ahmet: „Scoală Ahmet, mâne plecăm departe."

...A doua zi, bătrânul şi-a vândut casa lui veche, de modă turcească, puţin pământ ce mai avea, şi după ce şi-a văzut pentru ultima oară Tabia Iui iubită şi şi-a luat rămas bun dela locurile unde stăpânise Allah odinioară, s'a urcat în carul Iui tras de doi bivoli şi amândoi au pornit Ia drum lung, ca nişte oameni fericiţi, că se apropie de o ţară mai bună şi mai primitoare...

V. Savel

Cosinzeana, 21 Iunie 1914